Feeds:
Articole
Comentarii

Cum percepem cărțile

Scriam în urmă cu câteva luni un articol intitulat Contează ce citim? în care vorbeam despre imporanța lărgirii orizontului când vine vorba de lectură. Și mi-am dat seama că e foarte important cum vorbesc despre cărți. Fiind în mai multe grupuri de lectură și urmărind și book-tuberi, am descoperit că poți să rezonezi mult cu anumite persoane, dar să ai gusturi complet diferite în materie de cărți. Nu de multe ori mi-am exprimat frustrarea în legătură cu stilul unui scriitor, i-am ironizat construcția personajelor sau am considerat simplu că a scris o carte foarte proastă. Ca să descopăr că altora le-a plăcut enorm, că i-a fascinat etc. M-am simțit aiurea din 2 motive: că nu am reușit eu să văd valoarea cărții și că i-am minimalizat într-un fel experiența celuilalt cititor. Chiar zilele trecute criticam a nu știu câta oară Me before you și cineva s-a scuzat aproape pentru că i-a plăcut, punând cartea la „micile plăceri nevinovate”.

Dar pentru că universul e perfect, mi-a venit rândul să stau și de partea cealaltă a baricadei și să urmăresc cu stupoare cum una din cărțile mele preferate e tăvălită efectiv prin noroi și redusă la „nu mai pot citi după 50 de pagini, cât de prost e scrisă”. Probabil cei care nu au o pasiune pentru citit nu vor înțelege că m-am simțit efectiv rănită de aceste vorbe :)) Sunt conștientă că citim subiectiv și trecem totul prin filtrul personal, dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mai ponderată în exprimare. Să nu dau sentințe de genul „e o carte proastă” ci să spun că mie personal nu mi-a plăcut, nu m-a prins etc.

Update on my life :)

Din când în când mă uit la calendarul care apare în partea dreaptă aici pe blog ca să văd dacă sunt cât de cât constantă. Scriu cam o dată pe săptămână și mi se pare ok, blogul e un loc în care vreau să-mi rămână of-urile, micile bucurii, micile victorii personale, cărțile bune citite și evenimentele interesante la care particip. Scriu pentru mine și nu dau socoteală nimănui, dar mărturisesc faptul că nu mi-a plăcut deloc azi când am văzut cifra din dreptul lunii aprilie -1. Doar o recenzie de carte am apucat să scriu luna asta. Da, am fost răcită, da au fost Paștele, dar nu cred că astea-s scuzele bune. Mai am minim 3 cărți despre care vreau să vă povestesc, mai am câteva articole coapte în minte, dar trebuie puse pe „foaie”.

Am citit mult în acest an. Nici mie nu-mi vine să cred cât de multe cărți faine am descoperit pe care nu am putut să le las din mână. Dezavantajul e că nu prea am mai avut timp de scris, m-am cam delăsat și de alte activități precum Duolingo. În schimb m-am înscris la cursuri de improvizație și unul de dezvoltare de activități non-formale. Și o parte din timp se duce acolo. Simt nevoia de un pic mai multă structură în ceea ce fac așa că sper ca în perioada următoare să lucrez mai mult la capitolul ăsta.

Și vestea cea mai bună pentru blog, pe care am lăsat-o pentru final, e că de ziua mea o prietenă mi-a făcut un cadou tare frumos așa că ne mutăm în curând pe un domeniu cu .ro la final ❤  Promit să revin cât de curând cu recenzii și articole fresh 🙂

După ce am citit „Și eu am trăit în comunism”, un volum coordonat de Ioana Pârvulescu, am vrut tare mult să o descopăr și ca scriitoare de romane. Cei de la Libris m-au ajutat și mi-au trimis „Inocenții„, o carte care a ajuns rapid în topul preferințelor mele.

Am descoperit lumea unor copiii care au avut parte de cele mai grozave aventuri. Ana, Matei, Dina și Doru, m-au lăsat să descopăr alături de ei Brașovul postbelic și casa primitoare de pe strada Maiakovski. Cartea e scrisă din perspectiva Anei, sora lui Matei și cea mai mică din cei patru copii. Casa e un personaj în sine, cu secretele și cu istoria ei. Lumea celor patru pare perfectă, alături de părinți și bunici. Orice mică întâmplare, orice ieșire în natură se transformă într-o întreagă aventură prin ochii Anei, aflată la vârsta la care descoperă lumea adulților. Există și pierderi în această lume aproape perfectă. Adulții nu sunt invincibili și dispariția tatălui din peisaj mi-a rupt sufletul. Eram mult prea cufundată în această copilărie de basm…

Mi-a plăcut foarte mult stilul în care e scris acest roman. Se vede clar că amintirile Ioanei Pârvulescu din copilărie sunt povestite din perspectiva Anei, copilul, dar având acces la experiența de adult. În fiecare capitol se observă aceste două perspective copil-adult și mi se pare că aduc un plus de valoare scenelor descrise.

Un alt aspect care m-a fermecat a fost modul în care pe tot parcursul romanului au fost inserate aspecte legate de schimbările istorice. Brașovul, numit la acel moment Orașul Stalin, demolările caselor pentru că începea un proces de sistematizare impus de epoca ceaușistă. Am înțeles că și în celelalte romane ale Ioanei Pârvulescu există acest element istoric așa că e un motiv în plus ca să-mi doresc să le citesc.
2017 a fost anul suprizelor în materie de scriitori români. Inocenții se va regăsi cu siguranță în top 5 al cărților citite în acest an și o recomand cu mare drag, în special celor care, la fel ca și mine, sunt puțin sceptici când vine vorba de literatura contemporană românească. Deocamdată am reușit să molipsesc două cluburi de carte din care fac parte să propună acest roman ca lectură viitoare așa că sunt pe drumul cel bun 🙂
1072091

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de „așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

„Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

„Parentingul neconditionat sau „constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: „Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de „tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul „tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de „cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne „înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că „uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima

Cum m-am apucat de citit

libris

Cei care mă cunosc știu că am avut întotdeauna o pasiune pentru citit. Mama m-a învățat să citesc înainte de a merge la școală și deoarece devoram mult prea repede cărticelele pentru copii, ai mei au decis că abonamentul la biblioteci (județeană, de la școală și cea comunală de la bunici) ar fi mai util. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr cărți noi, dar și pentru că nu prea aveam în jurul meu oameni care-mi împărtășeau pasiunea, am citit destul de haotic. Am citit cărți prin clasa a-V-a care erau destul de complicate pentru mine, dar m-au ajutat să mă maturizez. Am ratat unele cărți specifice copilăriei pentru că nu mi le-a recomandat nimeni și nici nu exista internetul ca să mă pot documenta.

Chiar dacă în copilărie și adolescență am citit poate mai mult decât alți copii, consider că abia după ce am ajuns spre finalul liceului și la facultate m-am apucat cu adevărat de citit. Îmi alegeam lecturile cu mult mai multă atenție, aveam bani puși deoparte ca să-mi cumpăr cărți, aveam un cerc de prieteni cu care puteam discuta și ne făceam recomandări și aveam acces la internet pentru a vedea ce cărți de beletristică sau memorii – genurile mele preferate la acea vreme – au mai apărut.

Consider că m-am apucat de citit conștient în momentul în care am realizat că sunt prea multe cărți pe lumea asta și mi-ar fi imposibil să le citesc pe toate. Și chiar dacă am zile în care citesc romane mai ușurele și relaxante, încerc foarte mult să îmi aleg lecturile, să fie valoroase pentru dezvoltarea mea și să aibă un scop clar. Unele cărți, după cum am spus, au doar rolul de a mă relaxa, dar din majoritatea vreau să am ceva de învățat, să-mi lărgească orizonturile, să-mi arate alternative și să mă scoată din zona mea de confort.

* Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Am urmărit cartea asta de când a apărut în State și chiar eram curioasă dacă va fi tradusă și la noi. S-a întâmplat mult mai repede de cât mă așteptam, iar cei de la Libris au fost foarte drăguți și mi-au trimis-o în luna februarie. Despre Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt ca mamă-fiu nu știam nimic. Pe el îl urmăream de ceva vreme ca jurnalist și îmi place stilul lui, de aici și dorința de a afla mai multe despre el. Dar să aflu că mama lui provine dintr-o familie foarte bogată, că a fost o femeie celebră la vremea ei și că e super cunoscută în America, m-a surprins.

„Curcubeul apare și dispare” cuprinde conversația avută timp de un an de zile, de Anderson și Gloria. După ce este internată în spital la vârsta de 90 de ani, Anderson realizează că nu este prea apropiat de mama sa și este conștient că timpul nu se mișcă în favoarea lor. După moartea tatălui său la doar 10 ani și sinuciderea fratelui, Anderson a încercat din răsputeri să trăiască din plin, să aibă experiențe cât mai variate, să ducă o viață cât mai bogată. Mama sa este practic singura rudă apropiată pe care o are și decide să își repare și aprofundeze relația cu ea. În dialogul dus pe parcusul acestui an, Anderson află lucruri incredibile despre copilăria mamei sale și într-un fel ajunge să înțeleagă de ce a fost o mamă mai distantă și mai rece. E interesant cum ne formăm opinii despre ceilalți, poate întregi scenarii prin intermediul cărora încercăm să le justificăm acțiunile sau dimpotrivă să-i acuzăm de ceva, când ar fi atât de simplu să povestim și să aflăm adevărul sau perspectiva celuilalt. Gloria a avut o copilărie destul de nefericită deoarece a fost implicată într-un proces de custodie între mama și mătușa ei paternă, urmărit de întreaga țară. Relația cu mama ei, uneori inexistentă, a fost și motivul pentru care Gloria a luat ulterior o serie de decizii controversate în materie de bărbați. A avut relații cu bărbați mult mai în vârstă, aflându-se mereu în cautarea unei figuri paterne deoarece tatăl ei a murit când ea avea doar 18 luni. Cu o avere uriașă pe numele ei, Gloria a avut și o perioadă de rătăciri, dar a și încercat să-și găsească drumul și să-și creeze un nume pe cont propriu. A devenit un nume important în lumea artei și mai ales în lumea modei, după ce a început să lucreze la o serie de jeansi care i-au purtat numele.

Mie cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru că m-a făcut să realizez cât de important e să hrănim relațiile și să nu ne bazăm pe faptul că ceilalți știu ce simțim pentru ei. Comunicarea, gesturile mici, sunt aspecte foarte importante într-o relație, indiferent cu cine e acea relație. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Anderson, cartea asta a prezentat lucrurile așa, un pic unidimensional, mai mult din perspectiva Gloriei. Dar am avut ocazia să-i aflu ei povestea și cred că Anderson are timp să o publice și pe a lui (versiunea mai detaliată 🙂 ).

Cu bucurie am aflat că cei doi au și un documentar realizat despre viața lor așa că abia aștept să-l urmăresc.

curcubeul-apare-si-dispare-o-mama-si-fiul-sau-despre-viata-dragoste-si-pierderi_1_fullsize.jpg