Feeds:
Articole
Comentarii

O să-mi ia ceva timp să scriu despre cartea asta din 2 motive. Sunt pe la jumătatea ei și am vrut să încep articolul ca să-mi fie proaspete ideile în cap. Las totuși să treacă o zi și o noapte ca să pot să fiu măcar un pic un pic obiectivă. Pentru că da, mi-a cam urcat tensiunea citind niște frăzuțe din ea. Am decis să public articolul așa și să mai adaug inepții când termin și partea a doua a cărții.

După cum vă dați seama, Ieromonahul Savatie nu are copii. Nu contează, ne spune chiar el, pentru că a fost și el copil, deci știe cu ce se mănâncă treaba asta. Sincer, și eu am fost copil (șoc și groază) și lucrez cu copii din diferite medii din 2010, dar nu mi-a trecut prin cap o secundă să mă dau specialistă în domeniu. Nu e o condiție să ai copii ca să dai lecții despre ei, dar măcar niște studii, ceva?

Savatie ne spune că fenomenul de parenting a fost creat în America pentru a induce ideea că părințeala asta e o chestiune care poate fi făcută și de persoane care nu sunt părinții naturali, deci…mergem spre drepturile cuplurilor gay de a adopta. Bang, m-am prins ce-l doare pe el de fapt.

Practic această carte o să te ungă la suflet dacă vrei să-ți crești copilul ca acu-s 200 de ani. Că doar de ce ai avea nevoie de niște specialiști care să te învețe (să se înțeleagă clar că nici eu nu sunt adepta coachi-lor și a miilor de cursuri făcute de „așa ziși bloggeri/experți”), dar nici nu pot să vin aici și să contest sute de studii sau ani de cercetare așa cum face Savatie fără niciun stres. Deci, omul este doar o altă specie de animal (un pic mai avansat) și are toate instinctele necesare să-și crească odraslele. Punct. Și ce e cu teoriile astea fasciste care ne spun că trebuie să fii educat, cu carieră, cu o situație materială cât de cât ok înainte să te apuci să torni prunci? Nooo…vor să ne oprească specia din perpetuare. De parcă nu am fi deja vreo 7 mld. Deci ideea e să facem copii și să-i creștem preferabil ca pe vremea când trebuiu să intre ca ucenici să învețe vreo meserie. Să fie docili, smeriți, că la ce le trebuie atâtea drepturi, independență și îndeplinirea nevoilor? Au nevoi de bază și gata.

Uite, o idee cu care am fost de acord a fost aceea că un copil nu trebuie lăudat doar pentru că există și nu trebuie încurajat aiurea. Încurajezi un comportament, răsplătești o faptă bună, da nu-l ții că el e cel mai bun și mai deștept pentru că o să aibă destul de multe frustrări când o să descopere că nu e așa. Hai că am rezonat și eu cu ceva din cartea asta.

A urmat revelația din care mi-am dat seama că Savatie e împotriva psihologilor pentru că i l-au scos pe doamne-doamne din teoriile lor. Și că au dat vina pe religie pentru bătăile aplicate copiilor. Vă las citate că numa mă enervez dacă detaliez:

„Stiati ca parentingul neconditionat este de fapt o anti-Biblie aplicata?”

„Parentingul neconditionat sau „constient”, care isi manifesta expres ura fata de perceptele biblice, pare sa se razbune pe Dumnezeu prin copii. Stiind ca omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu, acest tip de parenting este preocupat sa distruga pas cu pas orice urma a relatiei cu Tatal ceresc, mutiland chipul pruncului nevinovat si aruncandu-l departe de palat asemenea ursitoarelor rele din poveste, in speranta ca atunci cand va creste mare, mostenitorul nu va mai fi recunoscut.”

Șiii…partea care m-a deranjat cel mai mult au fost aberațiile despre relația dintre mamă-copil și tată-copil. De vreo 3-4 ori a fost menționată ideea că cei mici simt ură față de mamele lor dacă îi crești după ideile astea moderne de parenting și cel mai grav lucru, că își doresc să-și omoare mama. Am tot căutat o sursă pentru citatul care urmează, dar nu am găsit nimic, dacă știți mai multe luminați-mă și pe mine: „Crizele de manie la copii intre 1,5 si 4 ani care se manifesta prin dorinta de a-si ucide mama au devenit atat de raspandite, incat au nascut in limbajul psihoterapeutilor, un nou termen, acela de „tantrum”.” Eu când am căutat cuvântul „tantrum” nu am găsit să se refere la așa ceva.

Ah, și o altă idee super simplistă a fost asta: De ce am avea nevoie de parenting (v-a zis doar omul că suntem animale și avem instincte bune), că doar nu trebuie să faci cursuri ca să fii o iubită bună sau un soț bun. Eu cred că ar trebui să se facă și din astea. Sau un curs de „cum să fii o ființă decentă și să nu dai sfaturi din domenii în care nu ești specialist”.

Mă sperie ideea că foarte multă lume aderă la ideile astea fără să vadă manipularea. Exact ca acele cursuri de parenting modern pe care le blamează, exact așa de perversă mi se pare cartea asta. Și am mulți oameni în lista de pe FB care sunt în grupul lui Savatie de Antiparenting și devin un fel de adepți. Mi se pare puțin ipocrit ca un om care e monah și ar trebui să aibă alte preocupări, stă pe FB, vinde cărți și se ocupă de alte mici afaceri și-și face selfie-uri cu fanii. Deci în privința asta acceptă modernitatea. Dar pruncii e ok să-i crești ca acu-s 200 de ani.

Vă las un link către un articol în engleză despre copiii prea cuminți. 

1161348

Practica ne omoară

Dădeam zilele trecute share unei reclame care mi-a mers la suflet. E despre cum judecăm oamenii și cum îi punem în cutiuțe și suntem extrem de reticenți și reci la primul contact.

La vreo 2 zile după acel share, am ajuns într-un mediu în care am cunoscut un grup de oameni noi. Nu știam pe absolut nimeni în grupul respectiv și ne „înhămam” la un proiect de 3 luni împreună (20 de necunoscuți). După primele 10 minute sunt convinsă că jumătate din sală și-ar fi dorit să iasă afară și să nu mai revină (mulți dintre noi am recunoscut asta la final). Pentru că fiecare a pornit cu garda ridicată, a pus întrebări tehnice, a avut așteptări setate și a dorit să facă o impresie. Abia după ce am început cu câteva joculețe de cunoaștere și mai apoi de cooperare, ne-am dat seama că dacă suntem sinceri, avem exact aceleași frici ca cei de lângă noi. Mi-am adus aminte de reclamă cam la un sfert de oră de la începerea activității și am decis să le dau și să îmi dau mie șansa să-i cunosc pe oamenii ăștia. Bineînțeles că avem o tonă de chestii în comun și inclusiv cunoștințe comune. Dacă vă spun că după 3 ore eram super deschiși unii cu alții și cu o dorință sinceră de a ne revedea, o să ziceți că exagerez. Știu că grupul o să se trieze. Dar știu că dacă aș fi dat înapoi sau dacă nu mi-aș fi deschis mintea și sufletul ca să rezonez cu ei aș fi avut multe de pierdut. Hai că-s bune și reclamele astea la ceva 😀

together

Victima e de vină

Îmi sare în ochi un articol pe Yahoo despre un tată de prin State care și-a împușcat mortal cele două fiice și apoi s-a sinucis, nu înainte de a o împușca pe fosta nevastă în picioare (ca să supraviețuiască și să sufere, conform propriilor declarații de dinainte de sinucidere). Dau scroll la comentarii și mă așteptam ca discuțiile să fie despre politica armelor în SUA, despre instabilitatea psihică a bărbatului etc. Nope. Mai mult de jumătate din comentarii susțin că „uneori femeia poate face lucruri mai rele decât ce a făcut omul ăsta” (WTF???) Că sigur din cauza ei s-a comportat așa, că-și merită soarta pentru că sigur l-a cicălit toată viața și a luat mai apoi fetele de lângă el.

Și mi-am dat seama că așa e și la noi la români. Când o fată e bătută, violată, jefuită, sigur a făcut ea ceva ca să merite lucrul ăsta. Creierului îi e imposibil să accepte faptul că un om absolut nevinovat pățește ceva rău și că sigur a făcut ceva ca să merite asta. Într-un fel ne reasigurăm că noi suntem oameni corecți, buni și că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva. Victima în schimb, las’ că știm noi cum era ea de fapt și măcar un 20% și-a meritat-o. Știu oameni care inclusiv în cazul molestării unui copil de 5-6 ani au pus întrebarea: dar oare copilul ce-a făcut ca să-l ațâțe pe agresor? Băi oameni buni, unde am ajuns să trăim? Cât de mutilați sufletește să fim ca să punem astfel de întrebări? De ce întotdeauna victima e luată la întrebări? Știu că suntem în țara în care încă e tabu să mergi la psiholog, dar vă rog eu, dacă simțiți când citiți sau auziți de asemenea agresiuni, că simpatizați sau încercați să-i găsiți scuze agresorului, să mergeți la un psiholog sau să citiți cât mai mult pe tema asta. Pentru că nu e normal ca femeile să fie violate/abuzate/omorâte și tot ele să fie de vină. Vorbesc predominant despre femei pentru că într-o proporție covârșitoare ele sunt victime în astfel de situații. Schimbarea de mentalitate trebuie făcută la fiecare individ în parte.

victima

Cum m-am apucat de citit

libris

Cei care mă cunosc știu că am avut întotdeauna o pasiune pentru citit. Mama m-a învățat să citesc înainte de a merge la școală și deoarece devoram mult prea repede cărticelele pentru copii, ai mei au decis că abonamentul la biblioteci (județeană, de la școală și cea comunală de la bunici) ar fi mai util. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr cărți noi, dar și pentru că nu prea aveam în jurul meu oameni care-mi împărtășeau pasiunea, am citit destul de haotic. Am citit cărți prin clasa a-V-a care erau destul de complicate pentru mine, dar m-au ajutat să mă maturizez. Am ratat unele cărți specifice copilăriei pentru că nu mi le-a recomandat nimeni și nici nu exista internetul ca să mă pot documenta.

Chiar dacă în copilărie și adolescență am citit poate mai mult decât alți copii, consider că abia după ce am ajuns spre finalul liceului și la facultate m-am apucat cu adevărat de citit. Îmi alegeam lecturile cu mult mai multă atenție, aveam bani puși deoparte ca să-mi cumpăr cărți, aveam un cerc de prieteni cu care puteam discuta și ne făceam recomandări și aveam acces la internet pentru a vedea ce cărți de beletristică sau memorii – genurile mele preferate la acea vreme – au mai apărut.

Consider că m-am apucat de citit conștient în momentul în care am realizat că sunt prea multe cărți pe lumea asta și mi-ar fi imposibil să le citesc pe toate. Și chiar dacă am zile în care citesc romane mai ușurele și relaxante, încerc foarte mult să îmi aleg lecturile, să fie valoroase pentru dezvoltarea mea și să aibă un scop clar. Unele cărți, după cum am spus, au doar rolul de a mă relaxa, dar din majoritatea vreau să am ceva de învățat, să-mi lărgească orizonturile, să-mi arate alternative și să mă scoată din zona mea de confort.

* Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Am urmărit cartea asta de când a apărut în State și chiar eram curioasă dacă va fi tradusă și la noi. S-a întâmplat mult mai repede de cât mă așteptam, iar cei de la Libris au fost foarte drăguți și mi-au trimis-o în luna februarie. Despre Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt ca mamă-fiu nu știam nimic. Pe el îl urmăream de ceva vreme ca jurnalist și îmi place stilul lui, de aici și dorința de a afla mai multe despre el. Dar să aflu că mama lui provine dintr-o familie foarte bogată, că a fost o femeie celebră la vremea ei și că e super cunoscută în America, m-a surprins.

„Curcubeul apare și dispare” cuprinde conversația avută timp de un an de zile, de Anderson și Gloria. După ce este internată în spital la vârsta de 90 de ani, Anderson realizează că nu este prea apropiat de mama sa și este conștient că timpul nu se mișcă în favoarea lor. După moartea tatălui său la doar 10 ani și sinuciderea fratelui, Anderson a încercat din răsputeri să trăiască din plin, să aibă experiențe cât mai variate, să ducă o viață cât mai bogată. Mama sa este practic singura rudă apropiată pe care o are și decide să își repare și aprofundeze relația cu ea. În dialogul dus pe parcusul acestui an, Anderson află lucruri incredibile despre copilăria mamei sale și într-un fel ajunge să înțeleagă de ce a fost o mamă mai distantă și mai rece. E interesant cum ne formăm opinii despre ceilalți, poate întregi scenarii prin intermediul cărora încercăm să le justificăm acțiunile sau dimpotrivă să-i acuzăm de ceva, când ar fi atât de simplu să povestim și să aflăm adevărul sau perspectiva celuilalt. Gloria a avut o copilărie destul de nefericită deoarece a fost implicată într-un proces de custodie între mama și mătușa ei paternă, urmărit de întreaga țară. Relația cu mama ei, uneori inexistentă, a fost și motivul pentru care Gloria a luat ulterior o serie de decizii controversate în materie de bărbați. A avut relații cu bărbați mult mai în vârstă, aflându-se mereu în cautarea unei figuri paterne deoarece tatăl ei a murit când ea avea doar 18 luni. Cu o avere uriașă pe numele ei, Gloria a avut și o perioadă de rătăciri, dar a și încercat să-și găsească drumul și să-și creeze un nume pe cont propriu. A devenit un nume important în lumea artei și mai ales în lumea modei, după ce a început să lucreze la o serie de jeansi care i-au purtat numele.

Mie cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru că m-a făcut să realizez cât de important e să hrănim relațiile și să nu ne bazăm pe faptul că ceilalți știu ce simțim pentru ei. Comunicarea, gesturile mici, sunt aspecte foarte importante într-o relație, indiferent cu cine e acea relație. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Anderson, cartea asta a prezentat lucrurile așa, un pic unidimensional, mai mult din perspectiva Gloriei. Dar am avut ocazia să-i aflu ei povestea și cred că Anderson are timp să o publice și pe a lui (versiunea mai detaliată 🙂 ).

Cu bucurie am aflat că cei doi au și un documentar realizat despre viața lor așa că abia aștept să-l urmăresc.

curcubeul-apare-si-dispare-o-mama-si-fiul-sau-despre-viata-dragoste-si-pierderi_1_fullsize.jpg

27 de pași – Tibi Ușeriu

Anul trecut stăteam cu ochii pe Facebook și pe site-uri ca să aflu ce se mai întâmplă cu cei 3 români care participau la 6633 Arctic Ultra, un maraton de 566 de km, desfășurat la Cercul Polar. M-am bucurat când am auzit că a câștigat Tibi Ușeriu, îl văzusem înainte la o conferință și mi-a plăcut cum povestea despre halucinațiile cu elefanți care îi apăreau când alerga pe distanțe lungi. Am rezonat pentru că și eu când sunt super obosită și nedormită văd elefanți în jur :))

Aseară am participal la lansarea de la Cluj a cărții sale și am aflat că pentru acest an are planuri și mai mari. Vrea să participe la 3 competiții extrem de dificile, printre care și 6633 Arctic Ultra și un maraton în deșert.

Cartea nu e o biografie lineară a lui Tibi, de obicei episoadele din copilăria și adolecența sa sunt inserate printre momentele în care povestește despre cursele la care a participat. Înainte de a fi un ultramaratonist și un om implicat în proiectele de la Tășuleasa Social, Tibi a avut o perioadă mai întunecată în viața sa. A fost închis într-o închisoare de maximă securitate pentru aproape 10 ani și a lucrat pentru diferite grupuri infracționale. Citind cartea, mi-am pus sincer problema, dacă ceea ce citesc e adevărat sau nu. Văzându-l că se aruncă orbește în competiții care pentru noi par imposibile, tind să cred că poate asfel de impulsuri l-au ghidat și înainte, doar că nu spre obiective benefice. Deci nu am de ce să contest veridicitatea faptelor, chiar dacă unele lucruri în carte sunt destul de vagi sau nu se potrivesc perfect cu ceea ce am auzit la lansare.

E normal ca memoria noastră să fie influențată după zeci și sute de repovestiri, după retrăiri intense. Citind despre copilăria cu abuzuri din partea părinților și cu profesoare care doar în clasa a 4 a și-au dat seama că Tibi abia știe să citească, mă întorc la obsesia mea. Educația. Bătaia primită nu l-a făcut pe Tibi un om mai bun, dimpotrivă, l-a făcut să-și dorească să iasă din acel mediu cu orice preț – și prețul nu a fost unul tocmai mic. Câți copii pierdem anual din cauza lipsei de educație. Și ce e și mai trist, câți au ocazia ca după un număr bun de ani în care sunt pierduți prin închisori să-i reabilităm și să le oferim un sistem de suport care să-i reintegreze în societate?

Tibi și-a găsit refugiul în alergare. Cu sprijinul unui frate care l-a salvat la propriu din ghearele demonilor care l-au prins. Tibi mi se pare un om simplu care a avut un noroc fantastic. Și sunt convinsă că e conștient de acest cadou al libertății și reabilitării pe care l-a primit și se va folosi de el și pentru a ajuta comunitatea.

Cartea mi-a lăsat și un pic de gust amar. Cred că există o vârstă de la care trebuie să încetăm să mai dăm vina pe părinți și pe circumstanțele din copilărie. Când alegerile ne aparțin în totalitate. Pentru mine personal nu e ușor să citesc descrieri ale unor jafuri sau despre viața de huzur a interlopilor și să mă comport ca și cum aș avea pic de admirație pentru „băieții răi care se descurcă”. Și știu că lumea e impresionată de partea asta senzațională a vieții lui Tibi.  Dar ar fi păcat ca această parte să estompeze din frumusețea lucrurilor pe care le face acum.

Vă las și câteva citate din carte:

„Zdrăngănitul legăturii de chei părea înregistrat în studio, cumplit de identic. Nicio notă în plus sau în minus. Pijamaua pe care o primeam zilnic era din hârtie, ca să nu te poți spânzura cu ea. Mirosea la fel ca cea din ziua precedenta.” – din închisoarea de maximă securitate.

„Nu doar că arabul a supraviețuit, dar, vreme îndelungată, și-a construit meticulor răzbunarea, cam la fel ca în povestea contelui de Monte Cristo. Și răzbunarea a fost cruntă. În vila sa străjuită de chiparoși, peste care cobora lumina de aur a asfințitului, i-a aliniat pe toți: frumoasa lui soție, cei doi copii de 7 și 4 ani, pe cumnatul său, pe soția acestuia, ba chiar și pe servitoarea cea credinicioasă. I-a împușcat pe toți de aproape, apoi a sunat la poliție și s-a predat de bună voie.” – genul de poveste care mie mi se pare ireală.
„Mă uit în jur. Ca pe un inventar, iau lucruri în primire. Mâna are degete. La sfârșitul lor sunt unghii. Pe mână sunt niște nervuri. Acestea sunt vene prin care curge nestingherit și nevăzut sânge. Sângele e roșu, parcă. Dar eu, proprietar de drept al acestei mâini legate de antebraț și prelungite de umăr, făcând legătura cu inima aceea cuibărită în piept, responsabilă cu trimisul sângelui pe dosul mâinii, eu cine naiba sunt?” – descriere din timpul unui maraton
„În rest, orice bag în gură trebuie să lipesc de corp în prealabil, altfel mănânc pietre. Turta dulce hipercalorică are nevoie să fie ținută cam o oră pe undeva la căldură, ca să o pot ronțăi mai apoi. La un moment dat dau peste mine niște inuiți ieșiți la vânătoare de reni. (…) Îmi oferă câteva felii de carne uscată de ren, cică sunt un fel de cipsuri de-ale lor. Sunt excelente, au gust de bacon. Și de transpirație, că doar le mănânc direct de pe burtă.” – descriere de la 6633 ArcticUltra.
16806645_1577802422248958_3713574133006109694_n.jpg

Contează ce citim?

Tot aud în jurul meu aceeași frază expirată cu „Nu contează că citește o carte proastă, important e că citește”. Hm…Dacă ai început cu Sandra Brown, ai trecut prin etapa Coelho și Dan Brown și acuma citești Fluturi, Ramone și Simioane eu cred că ar trebui să-ți pui niște mici semne de întrebare. Da, știu că o să-mi ridic o mână de oameni în cap cu postarea asta (nu am pretenția că mă citesc mai mulți). Cu toții avem perioade în care avem nevoie de o lectură mai ușoară. Nu zice nimeni că un roman de Dan Brown in weekend sau un Coelho după o despărțire când ai nevoie de o tonă de truisme nu merge. Cum altfel să ai acces la citate reciclate pe care omul și le strânge în ceva agendă de prin clasa a 5 a probabil?

Dar…să aud că unii oameni refuză efectiv să iasă din zona asta mi se pare horror. Și să-mi spui cu superioritate că refuzi să citești altceva, să crezi că memoriile sau non-ficțiunea sunt inutile, să pui toate cărțile în aceeași oală mi se pare trist. Dar hei, important e că și oamenii ăștia citesc. Nu prea. Pentru mine, cititul ăsta de romane ușurele și pline de clișee e exact echivalentul telenovelelor sau al reality-showurilor. Și acuma spuneți-mi că nu contează, tot una i-ar fi dacă s-ar uita la un documentar sau la un film mai de doamne-ajută. Nu e tot una. Nu toate cărțile merită citite. God…sunt milioane, catralioane de cărți pe lumea asta. Cărți care ne pot scoate din zona de confort, care ne pot învăța lucruri noi, cărți care să ne lase un gust amar, cărți care să ne rupă în bucăți, cărți din care vom uita poate 90%, din acțiune, dar ne vom aduce aminte cum ne-am simțit când le-am citit și sigur, au contribuit la modelarea noastră. Nu vreau să cad în extrema cealaltă și să fiu o snoabă, nu citesc doar clasici (în ultima vreme mai deloc), dar încerc să am o deschidere cât mai mare și să-mi diversific lecturile. Atfel, e ca și cum m-aș uita la telenovele. Destul de predictibil.

life-is-too-short-for-bad-books.png

Istoria se repetă

Eu am alergie la extremismele de orice fel. Nu susțin niciun partid politic și sincer cred că există alternative mult mai viabile de organizare a societății, dar suntem mult prea adânciți în credințele și cultura formată în jurul nostru. Nu-mi place când se formează tabere de genul „noi vs ei”, dar nici când mi se zâmbeste ipocrit și mi se spune că „nu ne-am informat destul și nu suntem capabili să înțelegem” anumite lucruri. Bine că oamenii cu 10-12 clase care au ajuns în funcții sus-puse sunt mai răsăriți. Trecem peste toată furia adunată în aceste zile și ne raportăm un pic la un cadru mai amplu. La criza mondială de valori în care ne aflăm. La naționalismul care se ridică în tot mai multe țări și duce la discriminare, la închiderea granițelor. Mergeam pe drumul globalizării (cu problemele lui și cu minusurile de rigoare) și ne-am trezit tot mai obtuzi, mai răi, mai nepăsători.

Și mi se pare tot mai adevărată ipoteza că oamenii nu pot percepe istoria mai departe de ceea ce știu de la părinții și bunicii lor. Și cum suntem deja destul de departe de Cel De-al Doilea Război Mondial, încep să cred că lumea a uitat sau crede că e doar un scenariu de film ce s-a petrecut atunci. Ne credem prea democratici și cosmopoliți ca să repetăm aceleași greșeli.

O altă idee interesantă e cea că inevitabil de îndreptăm spre un nou dezastru. Ciuma de exemplu, a fost oribilă pentru un număr mare de oameni din Europa. Dar în urma ei au supraviețuit cei puternici, au existat noi locuri de muncă și societatea în ansamblu a avut de câștigat. O teorie care la nivel de individ e dureroasă, dar la nivel de societate arată un câștig. Se spune că vremurile grele creează indivizi puternici care caută soluții ingenioase și lucrează pentru a creea societăți libere și pașnice. Apoi, vremurile de pace aduc un fel de atrofiere a capacităților, oamenii se plafonează și sunt mult mai ușor de manipulat. Apar semne de dictatură, sărăcie, decădere, conflicte mondiale și din nou cei puternici rezistă și se reorganizează. Dacă ne uităm în istorie e o chestiune ciclică și din păcate nu suntem într-un moment tare prielnic. Și simt că vorbesc în gol ca de fiecare dată când menționez că singura soluție e educația de calitate. O educație care pune accent și pe cunoștințele lumii moderne și pe cunoașterea trecutului, dar mai ales pe gândirea critică, selecția unor valori puternice și empatie în interacțiunea cu ceilalți.

163df1069f73fa264695c69142063a7a