Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Timp liber’ Category

Uite că dacă în urmă cu puţin timp vă anunţam despre înfiinţarea asociaţiei noastre, Dare to Dream, nu am stat prea mult pe gânduri şi ne-am apucat de treabă. Pentru a strânge fonduri pentru proiectul „Gata de Şcoală!”, am decis să organizăm un eveniment caritabil mai deosebit. Adevărul e că aveam în minte conceptul de Blind Date de ceva vreme şi căutam doar o ocazie bună ca să-l folosesc. Şi uite că stelele s-au aliniat şi am reuşit să-mi văd planul îndeplinit. Am avut bunăvoinţa editurilor ALL, Univers, Litera şi a celor de la Bookcity şi Bookblog, care ne-au trimis sponsorizări în cărţi. Noi am împachetat timp de 6 ore, cu o noapte înainte cărţile, am mai stat câteva ore să concepem, scriem şi lipim descrierile şi am trimis cărţile la întâlnire. În noaptea dinaintea evenimentului am reuşit să dormim două ore, iar în ziua evenimentului am avut parte de o masă copioasă de câte un covrig. Nici asta şi nici pocinogul cu taxiul care se întâmplase cu doar o zi în urmă nu ne-au ţinut însă în loc. A fost un sentiment tare ciudat. Parcă eram undeva dincolo de durere, de foame, oboseală şi somn. Vroiam doar ca lumea să se simtă bine şi să fie o atmosferă plăcută. Ceea ce a şi fost. Dragilor, dacă aş fi avut timp (m-am întors abia joi dimineaţa dintr-o tabără organizată la job-ul meu) v-aş fi pregătit şi mai multe surprize…le aveam în cap, dar nu am mai avut timp să le materializez. În schimb a salvat Moxi situaţia cu ideea lui cu bubblespeech-uri şi tot felul de mustăţi, buze şi alte minuni decupate şi am avut parte de nişte şedinţe foto super haioase. O chestie de care chiar sunt mândră e concursul organizat. Era deja ora 10 dimineaţa şi nu aveam nimic pregătit, Moxi credea că nu o să am timp să pregătesc un concurs prea elaborat şi uite că mi-a ieşit. În mai puţin de o oră aveam un regulament bine stabilit, 2 probe gata de printat şi încă două care urmau să se desfăşoare live la eveniment. Într-un fel a fost ok cât am reuşit să facem, poate că altfel am fi fost mult mai presaţi de timp. Toate s-au potrivit minunat, am reuşit să avem un eveniment aşa cum era proiectat în mintea noastră (ba chiar mult mai fain aş zice eu care eram îngrozită că nu o să vină nimeni:), am dat chiar şi un interviu la ştiri şi nu ne-am bâlbâit şi, ce e cel mai important, am cunoscut o mulţime de oameni noi cu care vrem să ţinem legătura şi pe viitor. Campania Blind Date with a Book continuă şi în mediul online iar săptămâna asta urmează să facem cumpărăturile. În weekend urmează momentul mult aşteptat în care o să ducem ghiozdanele şi sperăm că şi de data asta totul va ieşi perfect.

 P.S: Pozele de la eveniment le găsiţi AICI.10645170_332044553587072_8206567959552941186_n

Anunțuri

Read Full Post »

Eu pe bunici nu am reuşit să-i consider niciodată bătrâni. Îmi amintesc şi acuma că pe vremea când eram pitică şi trăia străbunica, aproape toţi bătrânii din sat erau cam ca ea: uscăţivi, uşor gârboviţi de spate, îmbrăcaţi mai mereu în haine negre şi cu sarcini minime pe lângă casă. Au răbdat ce e drept alte vremuri şi nu au avut parte de condiţii de viaţă foarte bune şi cu toate astea, mă uit la ai mei bunici, aproape sau unii dintre ei trecuţi de 70 de ani şi nu-mi vine să cred. Cu toate că au avut şi mai au unele probleme de sănătate, au încă animale, lucrează pământul, se descurcă cu telefoanele mobile şi ştiu ce e ăla internet:). Mi-e greu să asociez termenul de „bătrân” cu ei şi încă îi văd neschimbaţi, la fel ca atunci când eram copil. Azi am stat cu bunicii din partea lui mami şi am fost şi în vizită la sora lui bunica, o mătuşă care tocmai a împlinit 78 de ani. În pozele de mai jos, persoana care zâmbeşte cel mai mult şi nu se mai sătura de poze şi de selfie-uri e ea. Mă tot mir cât de diferită e de bunica. Măicuţa (aşa îi spun eu bunicii mele), e cea mai mică dintre fraţi şi tot timpul a fost mai serioasă. În schimb sora ei e mereu pusă pe glume. Azi îi zicea tata că pe ea sigur o s-o cheme ăia în rai orice ar face aici pe pământ pentru că o să le zică bancuri mereu şi o să facă atmosferă faină. De când mă ştiu mă tot pune să-i promit că la înmormântarea ei o să zicem chestii amuzante despre ea şi nu o să plângem. Eh..mai e până acolo pentru că azi s-a decis să treacă de 100 de ani:).

Şi dacă pe bunica trebuie să o tot alint şi să-i spun cât e de drăguţă ca să mă lase să-i fac o poză sau să o filmez, bunicul (nene meu), e mereu dispus să-mi povestească despre război (v-am povestit că l-am filmat şi s-a emoţionat dragul de el când s-a văzut pe laptop), să îşi facă poze, să vadă cum merge tableta, laptopul sau telefonul. El e mai jovial şi mai dispus la poveşti cu publicul (îi lipseşte doar publicul, dar tot sper să-l mai prind la câteva serii de povestit şi să-l înregistrez).

Vă las cu pozele cu „bătrânii” mei mereu tineri:)

10622148_879480838747790_518523380_n 10568014_879480788747795_1717046940_n 10584424_879480842081123_1344111706_n 10596123_879480808747793_1998353590_n 10601226_879480762081131_377145271_n 10609274_879480892081118_2028898241_n 10615933_879480775414463_739357576_n.

Read Full Post »

Până apuc eu să vă povestesc cum a fost la Summer Well, vă las cu noul playlist care e pe repeat de două zile. Spre surprinderea mea, chiar dacă din lista de trupe îi cunoşteam doar pe Placebo şi ştiam piesa super cunoscută a lui John Newman, în momentul de faţă nu pot face un top. Trupele de mai jos au făcut super show şi sună mult mai bine live decât variantele de studio..plus că şi atmosfera a contribuit la cât de fain a fost totul.

Bastille. Trebuie să recunosc ceva. La partea lor de concert, care a fost undeva pe la ora 11, eu am cam adormit într-un colţ pe iarbă. Pentru mine ziua 1 a fost destul de obositoare aşa că m-am decis să mă retrag pe păturică. Am văzut totuşi o parte din concert şi chiar au fost super ok. Piesele care mi-au rămas în cap sunt: Pompeii şi Things we lost in the fire.

Reptile Youth. Nu mă pricep prea mult la genuri muzicale, aşa că nu ştiu ce fel de rock cântă oamenii ăştia. Ştiu doar că pe scenă sunt geniali şi că-şi dau sufletul acolo. Piesa lor, Speeddance a fost imnul întregii călătorii la Summerwell şi am cântat-o de zeci de ori în ultimele zile. Şi o altă super piesă e Dead End.

John Newman. Din câte am văzut el a fost la The Voice of Holland. Are „the whole package”: voce, prezenţă scenică, dans, backing vocals super tari, spectacol de lumini şi un show perfect. Piesa asta arhi-cunoscută nu mi se pare reprezentativă pentru stilul lui. Poate de asta eram şi pe punctul de a ne îndrepta spre păturică atunci când ştiam că urmează să cânte el, convinşi că nu e genul nostru. Spre suprinderea noastră am rămas blocaţi în mulţime şi am fost fascinaţi de prestaţia lui la cei doar 24 de anişori. Cel  mai mult mi-au plăcut Day One şi Cheating.

The 1975. Ok. Ei nu au piese super cunoscute şi nici versurile nu au mesaje deep sau prea complexe. Dar au făcut o atmosferă super tare şi am rămas cu piesa asta în cap: The City.

The Nationals. Mie una nu prea mi-au plăcut, cel puţin una dintre piese chiar m-a speriat cât de urlată era. Am găsit piesa asta care mi se pare ok (Don’t swallow the cap) şi din câte am văzut sunt destul de cunoscuţi şi lumea chiar le fredona piesele.

Kloe Howl. Tipa asta a fost singura prezenţă feminină de la festival (cu excepţia fetelor din trupa lui John Newman şi tipa de la Placebo) Am înţeles că s-a lăsat de şcoală pe la 17 ani şi s-a apucat de cântat. Nu i-am reţinut piesele, dar concertul a sunat mişto.

Placebo. Flawless. Super concert şi super spectacol de lumini. Au fost singurii la care s-a cerut bis şi au mai cântat 3 piese. Oricum concertul lor a fost cel mai lung şi la ei am stat cel mai aproape de scenă. Cu toate că nu mai sunt aşa de mare fan ca în tinereţile mele apuse, abia am aşteptat să aud piesele pe care le ştiam. A fost super!

Au mai cântat Tom Odell, Miles Kane şi Prides, dar sincer în momentele alea eram prin alte zone ale domeniului şi nu i-am analizat prea mult. Acuma îmi pare rău după Tom Odell pentru că am auzit câteva piese faine.

Şi dintr-un articol care se vroia a fi scurt şi cu doar câteva link-uri ca să vedeţi dacă vă puteţi îmbogăţii playlistul, uite că m-am apucat să fac analiză pe trupele de la Summerwell.

10155701_672502586129437_1264254700_n

Read Full Post »

De când vă tot „ameninţ” eu cu dezvăluirea planurilor secrete la care tot lucrăm de ceva vreme? Unii dintre voi pe care vă am deja pe FB probabil ştiu despre ce e vorba, dar am decis să scriu acest articol ca să împărtăşesc cu toată lumea o bucurie mare. Visul nostru de câţiva ani buni s-a împlinit. Am înfiinţat un ONG şi ne-am apucat cu spor de primul proiect. În toţii anii ăştia până la înfiinţare am reuşit să trecem peste:

  1. Temerile noastre că nu vom avea timp sau resurse sau energie să ne dedicăm aşa cum vrem proiectelor pe care le visam.
  2. Stresul cu stabilirea unui sediu social şi găsirea celei de-a treia persoane care să fie membru fondator.
  3. Procrastinarea excesivă şi visatul cu ochii deschişi – am reuşit în sfârşit să luăm atitudine şi să facem paşi concreţi abia în acest an.
  4. Birocraţia din România care ne-a dat palme încă de la primii şi în teorie cei mai simpli dintre paşi.

Şi am ajuns aici. După nopţi întregi de gândit la numele potrivit şi alte zile sfărmându-ne că de ce nu mai apare o hârtie în poştă, we proudly present….

10561712_315347861923408_5948189851081950228_n

Primul proiect e sub numele „Gata de Şcoală!” şi îşi propune oferirea a cel puţin 50 de ghiozdane gata echipate copiilor nevoiaşi din jud. Cluj (să vedem dacă reuşim să ne extindem şi pe Sălaj), pentru noul an şcolar.

Eu visez şi concep proiecte de educaţie non-formală şi sprijin pentru copiii şi tinerii din medii defavorizate, vreau şi tot felul de întâlniri în comunitate şi cu voluntari ca să punem la cale schimbări personale şi sociale, Moxi e cu planuri îndrăzneţe pentru tinerii cu dizabilităţi (nu vă dau detalii, doar vă spun că e ultra mega cool ce vrea el). Chiar ni se potriveşte numele…visăm şi plănuim foarte mult în fiecare zi:D

Până una alta vă invit să daţi like  şi share paginii noastre de FB şi vă anunţ că vă mai stresez pe aici cu poveşti despre Dare to Dream (pentru că încă lucrăm la pagina web a asociaţiei).

Dacă vreţi să sprijiniţi proiectul „Gata de Şcoală!” avem şi nişte semne de carte drăguţe pe care le puteţi achiziţiona sau puteţi dona direct în contul nostru proaspăt creat la Banca Transilvania:

Cont Ron: RO63BTRLRONCRT0259791101
Cont Euro: RO13BTRLEURCRT0259791101

Cei de prin Cluj care vor să ni se alăture ca voluntari sau au idei despre cum putem face lumea asta un loc mai frumos şi mai bun (asta e valabil indiferent de locaţie) pot să ne scrie un email la asociatiadaretodream@gmail.com, să ne lase un mesaj la acest post sau pe FB şi facem tot ce ne stă în putinţă să vă sprijinim ideile.

Cu drag şi mult entuziasm, vă salutăm de la Cluj:).

Read Full Post »

Concediul nostru a fost de două săptămâni. Dar cum niciodată nu mi-a plăcut să stau tot concediul pe undeva şi să mă întorc în ultima clipă acasă şi apoi să merg obosită din nou la muncă, l-am presărat cu ieşiri, zile de leneveală, zile de lucrat la proiecte şi zile de mers pe acasă. Încă de acu-s doi ani mi se pare am descoperit cascada Bigăr şi întreg traseul a fost conturat în jurul ei. Acesta a fost punctul central de la care am pornit şi spre surprinderea noastră, unul care ne-a dezamăgit puţin. Dar să începem cu începutul.

Am avut un traseu de 3 zile. În prima zi ne-am pornit dis de dimineaţă şi am ajuns la Sarmizegetusa. Chiar e un loc super frumos, natura e la ea acasă, linişte şi spre bucuria noastră, vreme bună. Am păţit şi un mic pocinog, căci altfel nu se putea şi am descoperit că la ieşire din Petroşani drumul era închis şi trebuia să ne întoarcem vreo 50 de km şi să ne recalculăm traseul. Norocul de pe toată perioada excursiei a fost faptul că ploua fix când eram în maşină şi când ajungeam la un obiectiv era vreme bună. Spre seară am ajuns la Orşova la malul Dunării, la cazane şi la statuia lui Decebal. Am vrut să ne cazăm iniţial acolo, dar cum dimineaţa aveam traseu pe  munte în Herculane am decis să căutăm cazare direct acolo. Era deja trecut de ora 10 şi noi băteam pe la uşi la pensiuni sperând la un preţ rezonabil. Am avut noroc mare şi am dat peste o casă privată, frumos aranjată, cu foişor şi terasă pe două etaje. Când ne-am trezit dimineaţa am rămas impresionaţi de privelişte. Am pornit cu mult entuziasm spre Crucea Albă, un punct pe stâncile din Herculane de unde se vede foarte frumos oraşul.  Am vrut mai apoi să mergem să vedem de unde izvorăşte râul Cerna şi am ajuns până la un punct cu nişte chei foarte interesante. Dar aici ţinând cont că drumul forestier nu era prea bun şi mai ales că se pornise ploaia, am decis să nu ne riscăm şi să pornim spre punctul central: Cascada Bigăr. Pe drum ne-am mai oprit în comuna Eftimie Murgu unde e plin de mori de apă, o parte din ele fiind încă funcţionale. Şi am ajuns la cascadă. E drept că are o formă interesantă, poate dacă avea mai mult muşchi verde pe ea ca în pozele de pe internet, mă fascina mai mult. Poate pentru că e exact la drum şi nu a trebuit să o caut prin pădure şi să fie înconjurată de mai multă vegetaţie, dar eu vă zic sincer că mai mult mi-a plăcut zona izbucului şi a grotei (spre care am avut doar curajul să trec prin apa rece, nu şi să mă caţăr pentru că deja alunecam foarte tare). Am mers de acolo cu speranţa că ziua a treia ne va aduce cascade mult mai spectaculoase. Am încercat să ne cazăm în Anina, dar nu prea am văzut nimic…doar o pensiune mică şi nefiind din partea locului, nume de genul „La Costel” nu-mi inspiră încredere. Aşa că am mers la Oraviţa unde, vă vine să credeţi sau nu, pentru că erau zielele oraşului, nu mai prea găseai locuri de cazare. Nu ştiam că zilele oraşului sunt such a big deal prin unele locuri. În fine, cu chiu cu vai am găsit un hotel la ieşire din oraş şi a doua zi dimineaţa ne-am trezit cu nori grei. Eram convinşi că ne-au ajuns furtunile care se tot anunţau la meteo. Dar, universul a fost din nou de partea noastră şi pe când am ajuns la Parcul Naţional Cheile Nerei Beuşniţa, încet încet vremea s-a făcut tot mai caldă. Aici am vizitat nişte tuneluri făcute de austrieci, am mers la Ochiul Bei şi Cascada Beuşniţei şi am bătut la pas nişte trasee foarte frumoase. Chiar am văzut locuri minunate. Şi bineînţeles că de îndată ce am coborât din munţi s-a pornit ploaia şi eram convinşi că nu avem cum să vizităm şi cetatea Devei. Am reuşit însă în ultimul moment să prindem deschisă telecabina. Singura problemă e că cetatea asta, deşi trebuia să fie renovată din luna mai, e încă în paragină…dar priveliştea de sus e foarte frumoasă.

M-am lungit cu articolul ăsta, probabil că o să mai scriu o continuare cu legendele de la cascade şi cu alte poveşti;)

IMG_4536

IMG_4551

IMG_4577

IMG_4597

IMG_4599

IMG_4609

IMG_4622

IMG_4677

IMG_4678

IMG_4747

IMG_4784

IMG_4789

IMG_4801

IMG_4848

IMG_4855

IMG_4899

IMG_4905

IMG_4948

IMG_4953

IMG_5004

IMG_5007

IMG_5010

IMG_5013

IMG_5034

IMG_5056

IMG_5080

IMG_5100

IMG_5116

IMG_5122

IMG_5138

Read Full Post »

Ok. Prima excursie aşa de lungă (pentru mine, din România). În Cehia m-au mai târât băieţii după ei prin munţi cu biciletele şi trebuiau săracii mereu să aştepte după  mine). De data asta am avut noroc de drum drept aşa că nu am întâmpinat probleme grave (doar un soare puţin cam puternic şi noi fără şepci şi oboseală la pedalat pe drumul înapoi).

E vorba aia cu „walk a mile in a man’s shoes” şi-mi dau seama că am un respect mare mare şi proaspăt descoperit pentru cei care pedalează constant. Fie că e de performanţă, fie că merg prin lume cu bicicleta…fraţilor, u rock. Eu după doar 40 de km sunt frântă şi cred că îmi trebuie vreo două zile până învăţ să umblu din nou (picioarele tind să o ia înainte). Şi o ultimă remarcă tehnică: chiar nu avem piste de biciclişti în ţara asta. În schimb avem şoferi care chiar dacă nu e aglomerat şi au la dispoziţie două benzi, tot la 10 cm de tine o să treacă, cu o viteză mult peste limita legală. Am încercat să fiu zen, dar din păcate mamele lor au fost pomenite de câteva ori pe traseu.

Să revin la ce am vizitat. Am mers aşa: Cluj-Floreşti-Luna de Sus-Vlaha- Săvădisla (la ăsta doar ne-am minunat un pic ce case drăguţe au şi ne-am întors spre casă pentru că bineînţeles că am reuşit să păţesc un pocinog cu vitezele şi nu mai puteam urca dealuri). Ideea era să ajungem la Vlaha, la cam 15 km de Cluj. Acolo este Parcul Arkhai Sculpture, un spaţiu deţinut şi amenajat de artistul Erno Bartha din Cluj. Operele care atrag turişti sunt compoziţii din fân, dar el lucrează şi cu metale sau piatră. E un spaţiu super fain amenajat, cu o construcţie în aer liber cu grătar şi o pivniţă de vinuri. Artistul se ocupă personal de întreţinere, are chiar şi o casă mică acolo şi-i întâmpină pe vizitatori, povestindu-le despre operele sale. Intrarea costă 5 lei, dar din câte am înţeles, 3 dintre cele mai impresionante opere vor fi duse din data de 20 iulie la Londra la o expoziţie internaţională, aşa că probabil ori profitaţi acum cât mai repede să daţi o fugă pe acolo, sau să vedeţi pe pagina de FB când vor fi din nou expuse. Nouă ni s-au părut foarte interesate sculpturile din fân, spaţiul este superb şi bine îngrijit şi abia aşteptăm să se organizeze acolo tot felul de evenimente culturale.

Pentru o primă ieşire oficială cu bicicleta eu zic că m-am descurcat destul de bine:D

10491121_859246284104579_6841997125754638398_n

SAMSUNG

10492479_859273267435214_7154661308972937007_n

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Read Full Post »

Jurnal de concediu

E oficial. E prima zi (ok..seară) din cele 2 săptămâni de concediu perfect sincronizat pe care le avem de câţiva ani. A fost o zi super ocupată şi încă sunt cu gândul la chestii de la birou, dar încet încet realizez că e vacanţăăăă…

Aveam planuri să încep mai în forţă, să merg la o lansare de carte sau la un eveniment în seara asta, dar ploaia şi o stare de „n-am chef de nimic” m-au ţinut în casă, pierzând vreme cu episoade din King of Queens şi Viaţa cu Louie…ştiu…

Ok..şi ce urmează? Urmează 2 săptămâni în care vreau:

  1. Să citesc mult mult şi numai ce-mi place
  2. Să prindem vreme bună şi să ieşim cu bicicletele în cât mai multe locuri faine
  3. Să mănânc pepene roşu până nu mai pot:))
  4. Să fie vreme bună când mergem în excursie prin munţii Aninei şi la cascada Bigăr…şi pe unde mai facem planuri weekendul ăsta
  5. Să fiu totuşi productivă şi să lucrez la planurile mele:D (secretul va fi dezvăluit curând)
  6. Să lenevesc câteva dimineţi
  7. Să mă văd măcar cu câţiva dintre prietenii cu care tot promit că o să mă văd.
  8. Să fie vară cu adevărat (soareeee) şi să ne bucurăm de ea:).

images

Read Full Post »

Tocmai îmi dezmorţesc tălpile alături de Moxi după 12 ore de RITTO. Ce e RITTO vă întrebaţi? E şi normal să nu ştiţi prea multe din moment ce presa a decis că nu e nimic special în Turneul Internaţional de Tenis de Masă pentru Persoane cu Dizabilităţi, desfăşurat anual la Cluj şi aflat acum la cea de-a şaptea ediţie. Nu veţi citi în presa locală despre cei peste 150 de jucători din 21 de ţări şi despre performanţele lor la nivel internaţional. Pentru mine a fost primul an în cadrul RITTO şi sper că voi fi alături de organizatori şi pe viitor. Joi şi vineri am fost acolo în cadrul programului meu de muncă şi puţin extra, iar azi am mers doar ca voluntar, fără alte griji de la birou pe cap:). Azi am avut şi un pic de timp să mă uit la nişte meciuri şi să simt mult mai bine atmosfera. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Tinerii de liceu care, ok, ieri şi alaltăieri au venit că au avut un motiv să scape de şcoală, dar cei care azi s-au întors pentru a treia zi consecutiv şi cei care deja erau acolo la ora 8 dimineaţa, preferând să fie alături de jucători şi nu să profite de un somn dulce, ne-au demonstrat că ne putem baza pe ei şi că sunt o generaţie în care putem avea încredere. Multă vreme am crezut că generaţia actuală (ce bătrână par:), e mai arogantă şi mai nepăsătoare decât a noastră şi că viitorul nu e prea roz. Mi-au demonstrat peste 300 de tineri liceeni că mă înşel şi că mă pot baza pe ei. Mi-au demonstrat şi cele mai drăgălaşe două surioare  de vreo 5-6 ani, care în pauzele când nu erau fetiţe de mingi făceau competiţie ca să vadă cine strânge mai multe ambalaje şi pahare goale din tribune.

După ce două zile m-am ocupat mai mult de chestiuni administrative şi am coordonat voluntarii, azi am decis să merg şi eu să fiu fată de mingi la un meci. Am avut noroc şi am nimerit chiar cu Moxi în teren. Nu mi-a venit să cred ce emoţii aveam. M-am tot fâstâcit şi mă simţeam de parcă eu jucam în turneu:). Îi înţeleg pe voluntari şi înţeleg de ce le place RITTO aşa de mult. E o combinaţie ideală să ai aşa de mulţi tineri entuziaşti care nu-i compătimesc pe cei cu dizabilităţi ci îi respectă pentru performanţele lor şi încearcă să le fie alături pentru orice ar avea nevoie. După 3 zile de competiţie, deja toată lumea se obişnuise cu toată lumea, eram ca într-un grup de prieteni. Festivitatea de premiere a fost foarte frumoasă şi mi-a plăcut din nou faptul că am găsit 4 voluntari care au fost dispuşi să se îmbrace în costume naţionale pentru a înmâna premiile. Nu s-au sfiit că poate unii colegi vor face anumite glume pe seama lor, ci a fost mult mai important pentru ei să fie utili şi să ajute la bunul mers al lucrurilor. O altă lecţie importantă m-a „lovit” în momentul în care mă uitam la un jucător care avea doar o parte dintr-o mână (cam până pe la jumătate) şi cealălalt braţ avea doar vreo 10 cm lungime. Mă gândeam şi îl compătimeam într-un fel, crezând că el sigur are mereu nevoie de ajutor ca să se dezbrace sau pentru orice sarcină mai complicată. Universul mi-a auzit gândul probabil şi în decurs de câteva secunde şi-a dat tricoul jos din două mişcări şi şi-a luat unul curat. Am rămas surprinsă şi mi-am dat seama că făcusem greşeala de a-l judeca în funcţie de ceea ce credeam eu că poate şi nu în funcţie de ce îmi demonstrase el că ştie.

Eu am rămas extrem de impresionată de aceşti oameni: de jucătorii care reuşesc să facă performanţă şi să se adapteze indiferent de gradul de dizabilitate şi de voluntarii care au fost alături de ei.

photo 4 (1)

IMG_20140614_141956

IMG_20140614_150234

photo 1 (1)

IMG_20140612_103251

Read Full Post »

Older Posts »