Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Oameni:)’ Category

Uite că dacă în urmă cu puţin timp vă anunţam despre înfiinţarea asociaţiei noastre, Dare to Dream, nu am stat prea mult pe gânduri şi ne-am apucat de treabă. Pentru a strânge fonduri pentru proiectul „Gata de Şcoală!”, am decis să organizăm un eveniment caritabil mai deosebit. Adevărul e că aveam în minte conceptul de Blind Date de ceva vreme şi căutam doar o ocazie bună ca să-l folosesc. Şi uite că stelele s-au aliniat şi am reuşit să-mi văd planul îndeplinit. Am avut bunăvoinţa editurilor ALL, Univers, Litera şi a celor de la Bookcity şi Bookblog, care ne-au trimis sponsorizări în cărţi. Noi am împachetat timp de 6 ore, cu o noapte înainte cărţile, am mai stat câteva ore să concepem, scriem şi lipim descrierile şi am trimis cărţile la întâlnire. În noaptea dinaintea evenimentului am reuşit să dormim două ore, iar în ziua evenimentului am avut parte de o masă copioasă de câte un covrig. Nici asta şi nici pocinogul cu taxiul care se întâmplase cu doar o zi în urmă nu ne-au ţinut însă în loc. A fost un sentiment tare ciudat. Parcă eram undeva dincolo de durere, de foame, oboseală şi somn. Vroiam doar ca lumea să se simtă bine şi să fie o atmosferă plăcută. Ceea ce a şi fost. Dragilor, dacă aş fi avut timp (m-am întors abia joi dimineaţa dintr-o tabără organizată la job-ul meu) v-aş fi pregătit şi mai multe surprize…le aveam în cap, dar nu am mai avut timp să le materializez. În schimb a salvat Moxi situaţia cu ideea lui cu bubblespeech-uri şi tot felul de mustăţi, buze şi alte minuni decupate şi am avut parte de nişte şedinţe foto super haioase. O chestie de care chiar sunt mândră e concursul organizat. Era deja ora 10 dimineaţa şi nu aveam nimic pregătit, Moxi credea că nu o să am timp să pregătesc un concurs prea elaborat şi uite că mi-a ieşit. În mai puţin de o oră aveam un regulament bine stabilit, 2 probe gata de printat şi încă două care urmau să se desfăşoare live la eveniment. Într-un fel a fost ok cât am reuşit să facem, poate că altfel am fi fost mult mai presaţi de timp. Toate s-au potrivit minunat, am reuşit să avem un eveniment aşa cum era proiectat în mintea noastră (ba chiar mult mai fain aş zice eu care eram îngrozită că nu o să vină nimeni:), am dat chiar şi un interviu la ştiri şi nu ne-am bâlbâit şi, ce e cel mai important, am cunoscut o mulţime de oameni noi cu care vrem să ţinem legătura şi pe viitor. Campania Blind Date with a Book continuă şi în mediul online iar săptămâna asta urmează să facem cumpărăturile. În weekend urmează momentul mult aşteptat în care o să ducem ghiozdanele şi sperăm că şi de data asta totul va ieşi perfect.

 P.S: Pozele de la eveniment le găsiţi AICI.10645170_332044553587072_8206567959552941186_n

Anunțuri

Read Full Post »

Tocmai îmi dezmorţesc tălpile alături de Moxi după 12 ore de RITTO. Ce e RITTO vă întrebaţi? E şi normal să nu ştiţi prea multe din moment ce presa a decis că nu e nimic special în Turneul Internaţional de Tenis de Masă pentru Persoane cu Dizabilităţi, desfăşurat anual la Cluj şi aflat acum la cea de-a şaptea ediţie. Nu veţi citi în presa locală despre cei peste 150 de jucători din 21 de ţări şi despre performanţele lor la nivel internaţional. Pentru mine a fost primul an în cadrul RITTO şi sper că voi fi alături de organizatori şi pe viitor. Joi şi vineri am fost acolo în cadrul programului meu de muncă şi puţin extra, iar azi am mers doar ca voluntar, fără alte griji de la birou pe cap:). Azi am avut şi un pic de timp să mă uit la nişte meciuri şi să simt mult mai bine atmosfera. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Tinerii de liceu care, ok, ieri şi alaltăieri au venit că au avut un motiv să scape de şcoală, dar cei care azi s-au întors pentru a treia zi consecutiv şi cei care deja erau acolo la ora 8 dimineaţa, preferând să fie alături de jucători şi nu să profite de un somn dulce, ne-au demonstrat că ne putem baza pe ei şi că sunt o generaţie în care putem avea încredere. Multă vreme am crezut că generaţia actuală (ce bătrână par:), e mai arogantă şi mai nepăsătoare decât a noastră şi că viitorul nu e prea roz. Mi-au demonstrat peste 300 de tineri liceeni că mă înşel şi că mă pot baza pe ei. Mi-au demonstrat şi cele mai drăgălaşe două surioare  de vreo 5-6 ani, care în pauzele când nu erau fetiţe de mingi făceau competiţie ca să vadă cine strânge mai multe ambalaje şi pahare goale din tribune.

După ce două zile m-am ocupat mai mult de chestiuni administrative şi am coordonat voluntarii, azi am decis să merg şi eu să fiu fată de mingi la un meci. Am avut noroc şi am nimerit chiar cu Moxi în teren. Nu mi-a venit să cred ce emoţii aveam. M-am tot fâstâcit şi mă simţeam de parcă eu jucam în turneu:). Îi înţeleg pe voluntari şi înţeleg de ce le place RITTO aşa de mult. E o combinaţie ideală să ai aşa de mulţi tineri entuziaşti care nu-i compătimesc pe cei cu dizabilităţi ci îi respectă pentru performanţele lor şi încearcă să le fie alături pentru orice ar avea nevoie. După 3 zile de competiţie, deja toată lumea se obişnuise cu toată lumea, eram ca într-un grup de prieteni. Festivitatea de premiere a fost foarte frumoasă şi mi-a plăcut din nou faptul că am găsit 4 voluntari care au fost dispuşi să se îmbrace în costume naţionale pentru a înmâna premiile. Nu s-au sfiit că poate unii colegi vor face anumite glume pe seama lor, ci a fost mult mai important pentru ei să fie utili şi să ajute la bunul mers al lucrurilor. O altă lecţie importantă m-a „lovit” în momentul în care mă uitam la un jucător care avea doar o parte dintr-o mână (cam până pe la jumătate) şi cealălalt braţ avea doar vreo 10 cm lungime. Mă gândeam şi îl compătimeam într-un fel, crezând că el sigur are mereu nevoie de ajutor ca să se dezbrace sau pentru orice sarcină mai complicată. Universul mi-a auzit gândul probabil şi în decurs de câteva secunde şi-a dat tricoul jos din două mişcări şi şi-a luat unul curat. Am rămas surprinsă şi mi-am dat seama că făcusem greşeala de a-l judeca în funcţie de ceea ce credeam eu că poate şi nu în funcţie de ce îmi demonstrase el că ştie.

Eu am rămas extrem de impresionată de aceşti oameni: de jucătorii care reuşesc să facă performanţă şi să se adapteze indiferent de gradul de dizabilitate şi de voluntarii care au fost alături de ei.

photo 4 (1)

IMG_20140614_141956

IMG_20140614_150234

photo 1 (1)

IMG_20140612_103251

Read Full Post »

Acesta este numele documentarului pe care l-am  văzut ieri la TIFF. După cum zicea şi Moxi, aş fi curioasă câţi profesori erau în sală sau câţi au văzut acest documentar. Pe parcursul filmului am văzut poveştile de viaţă a unor oameni din diferite medii. Un biet băiat ieşit de pe băncile şcolii cu note mari care se zbătea pe un salariu sub limita decenţei ca agent de pază, o fată de 16 ani care a decis să-şi revendice copilăria deoarece, încercând să respecte cerinţele sistemului educaţional ajungea să îşi termine temele undeva pe la ora 11 noaptea. Ce m-a frapat a fost povestea copiilor chinezi. Până în momentul în care China a început să fie mai deschisă spre capitalism, copiii nu erau încurajaţi să concureze la şcoală şi erau trataţi în mod egal. Deodată, s-au trezit că încă de la grădiniţă trebuiau să fie cât mai performanţi şi părinţii îi împingeau spre acest sistem din cauza dificultăţilor economice. Nici nu vă închipuiţi cât de trişti sunt acei copii şi cum îi filmau până târziu în noapte când rămâneau în sălile de lectură să înveţe. Acest sistem educaţional a fost creat (după cum au recunoscut numeroşi oameni care au contribuit la menţinerea lui), pentru a produce forţa de muncă necesară în era industrializării. Era nevoie de oameni obedienţi, care să poată duce treaba la bun sfârşit fără să pună obiecţii. Lumea s-a schimbat, piaţa muncii e complet diferită, dar sistemul educaţional a cam rămas în urmă. Conform studiilor la nivel mondial, 98% din copiii testaţi înainte de a intra în sistemul educaţional aveau potenţial de genii. Au fost testaţi din 5 în 5 ani şi de fiecare dată nivelul a scăzut drastic, ajungând la sub 20%. Cei 200.000 de adulţi testaţi au avut un scor de 2%. Potenţialul nostru este distrus de sistemul actual pentru a ne transforma în mici roboţi. Pe de altă parte, documentarul a prezentat povestea unui om nemaipomenit, Arno Stern. El, împreună cu soţia sa au decis să-l lase pe copilul lor, Andre, să descopere lumea în propriul lui ritm. Am văzut un mic exemplu din comportamentul faţă de nepoţica lor şi am toată admiraţia pentru curajul şi răbdarea lor. Andre nu a fost îngrădit cu absolut nimic. A descoperit singur tot. A învăţat ce-i drept cam târziu să citească, dar părinţii lui nu l-au forţat să facă nimic. Nu a mers niciodată la şcoală şi nu a dat niciodată un examen (înafară de cel auto, am dedus;). A devenit un om incredibil de paşnic, cu o siguranţă de sine cum rar am mai văzut, fără aere de superioritate şi cu un intelect genial. A învăţat limba germană şi alte limbi la nivel de perfecţie şi în momentul de faţă construieşte chitare. Tatăl său avusese un centru în care copiii erau lăsaţi să deseneze liber. Copiii veneau acolo timp de mai mulţi ani şi el a păstrat toate lucrările pentru a le putea studia. Fiecare copil are propriul dosar arhivat. Se poate vedea clar cum înainte de a merge la grădiniţă, copiii au o imaginaţie extraordinară şi desenează cu culori vii. Treptat, această capacitate este estompată, apar un fel de picturi abstracte, copiii încearcă să se conformeze în tiparele de la şcoală.

Un alt exemplu surprinzător a fost cel al unui băiat cu Sindromul Down, Pablo Pineda. Cei care au această boală se consideră că au un nivel al intelectului care îi va ajuta să treacă cel mult de şcoala generală. Acest om, nu numai că a devenit primul om care suferă de Sindrom Down care a absolvit o facultate, dar acum este professor şi vreau să vă spun că are o gândire şi o capacitate intelectuală cum mulţi cei din “tiparul normal” nu o au.

Documentarul acesta mi-a dat speranţă că încet încet oamenii se vor trezi din acest somn şi vor realiza că sistemul capitalist şi concurenţa asta continuă nu sunt soluţii viabile pentru viitor. Inegalitatea care creşte şi daunele iremediabile pe care le aducem planetei nu vor rămâne fără consecinţe. Sper să am în jurul meu oameni care gândesc la fel şi alături de care să schimbăm ceva în jur. Acest documentar ne arată că se poate. Putem crea un viitor mult mai bun pentru copiii noştri, putem să-I creştem fără frica asta a zilei de mâine care le blochează imaginaţia şi-i ţine încătuşaţi încă de mici în ceea ce crede sistemul că e util să înveţe.

Trailer Alphabet.

poster-kids-count-med

Read Full Post »

Văzusem interviuri cu Jacob şi mai ales filmuleţul de la TED, auzisem şi de carte, aşa că m-am bucurat tare mult când am primit-o cadou de la Moxi. M-am bucurat şi mai mult când am văzut că o citeşte pe nerăsuflate înainte să ajungă la mine:).

Jacob e noul copil minune, un Einstein al zilelor noastre care din câte am înţeles a descoperit o teorie demnă de Premiul Nobel. La vârsta de doi ani, a fost diagnosticat cu autism şi părinţilor li s-a spus că există şanse minime să fie capabil să vorbească vreodată şi că cel mai bun lucru ar fi să fie instituţionalizat. Mama lui Jake are propria ei afacere, un centru de zi pentru copiii, aşa că se poate ocupa îndeaproape de educaţia lui şi refuză să accepte limitele impuse de sistem. Astfel că, după multe ore de terapie cu specialişti, dar mai ales cu mama sa, Jake ajunge să iasă din lumea lui şi să comunice cu cei din jur. În felul lui specific, dar o face fără prea mari probleme. Şi din copilul declarat cauză pierdută, la vârsta de 12 ani este deja student şi tutore pentru alţi studenţi la universitate, fiind pasionat de astronomie, meteorologie, istorie, fizică, matematică..şi multe altele.

Ce m-a impresionat la cartea asta a fost atât povestea lui Jake, care are această capacitate specială de a memora şi a accesa informaţiile mult mai uşor decât oamenii obişnuiţi, dar şi povestea familiei şi mai ales a mamei sale. Din dorinţa de a ajuta şi alţi copii care la fel ca Jake au fost respinşi de sistem, Kristine înfiinţează o asociaţie şi de câteva ori pe săptămână, după ce termină munca la centrul de zi, face activităţi cu copiii autişti şi părinţii acestora, pe gratis. Ceea ce e special, e faptul că se ocupă de fiecare copil în parte, îi observă talentul sau modul specific de comunicare şi apoi caută materiale pentru a-i crea activităţi care să-l stimuleze să se deschidă şi să comunice cu cei din jur. Avându-l pe Jake şi conducând acest grup de sprijin, Kristine a reuşit să identifice nevoile acestor copii şi a încercat să facă tot posibilul pentru a le oferi experienţe cât mai apropiate de cele pe care le are orice copil normal, fără a le neglija nevoile specifice. Ţinând cont că cei diagnosticaţi cu autism, cu toate că reuşesc poate să se reintegreze şi să meargă la şcoală, au mari dificultăţi în a practica orice fel de sport, a creat un spaţiu special destinat unor competiţii sportive adaptate capacităţilor lor. Astfel că, în fiecare weekend, copiii cu autism din aproape tot statul Indiana, se adunau la locul de joacă pentru a juca baschet, baseball sau fotbal alături de familiile lor. Kristine a reuşit să creeze în jurul ei o comunitate strânsă care a rămas unită şi pe perioada crizei economice. Viaţa lui Kristine nu a fost una uşoară. Ea mai are doi copiii, unul din ei născându-se cu o afecţiune foarte gravă care i-a pus în pericol viaţa în primii ani şi care s-a recuperat cu greu după ani de terapie şi îngrijiri. Pe lângă asta, la vârsta de 30 de ani, Kristine a avut un atac cerebral şi a paralizat pe partea stângă. Citind cartea fără să mă pot dezlipi de ea, exclamam din capitol în capitol nevenindu-mi să cred prin câte a trecut familia asta şi cât de uniţi au devenit. Sentimentul de la finalul cărţii e acela de a te apuca să faci ceva pentru cei din jur. Chiar e doza de inspiraţie de care ai nevoie câteodată.

scanteia-povestea-unei-mame-care-a-crescut-un-geniu

Read Full Post »

După o zi în care netul a căzut constant şi nervii mei erau întinşi la maxim, am reuşit să mă relaxez la un eveniment foarte fain. Adelin Petrişor a fost invitat la Librarium Universităţii ca să povestească despre experienţa din Coreea de Nord şi nu numai. Cum aveam deja „Războaiele mele”, am decis să cumpăr şi „Ţara cu un singur gras”, aşa că acuma avem şi eu şi Moxi câte un autograf:). Mi-a plăcut foarte mult de Adelin, e un om de calitate, integru, demn şi cu experienţe pe care le-aş putea asculta zile în şir. Chiar dacă citisem deja una din cărţi, văzusem reportajele, citisem şi Escape from Camp 14 pe care o recomandă, modul lui de a povesti şi de a vedea anumite probleme cu care ne confruntăm m-a captat întreaga seară. Când am mers să iau autograf mi-am dat seama că aveam bandana la mine şi am decis timidă să-i cer dacă se poate să facă o poză cu ea. Vroiam să fiu discretă şi să-i las opţiunea de a refuza în caz că nu dorea din anumite motive să se implice. A fost super încântat, ba chiar mi-a spus că are brăţara galbenă cu Temerarii de la Little People şi că face poza cu mare plăcere. Bandana i-am lăsat-o lui, cu mare drag pentru că e un om aşa de fain şi de abordabil. Despre „Ţara cu un singur gras” vă povestesc zilele următoare. Sunt convinsă că e o lectură de care nu te poţi dezlipi.

P.S: Deocamdată am poze facute doar cu telefonul, urmează şi cele mai high quality:).

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Read Full Post »

Îmi doream de multă vreme să citesc această carte. Am avut norocul să o găsesc la Diverta la reducere şi am cumpărat-o fără să stau pe gânduri, lăsând neterminate alte lecturi pe care le parcurgeam în acel moment. Pentru cei care nu aţi auzit până acum de regina Noor, vă pot spune că a fost soţia regelui Hussein al Iordaniei, şi a abdicat după moartea lui ]n 1999, lăsând ţara sub conducerea prinţului Abdulah şi a prinţesei Rania (pe care o admir deasemenea şi îi urmăresc cu interes activitatea) Noor, pe numele ei Lisa Najeed Halaby, s-a născut în 1951 într-o familie arabo-americană şi prin prisma afacerilor tatălui ei a ajuns să-l cunoască pe Hussein. Acesta mai fusese căsătorit de trei ori, dar ultima soţie murise într-un accident. Hussein avea deja 8 copii la momentul căsătoriei cu Lisa, cea care va lua numele de Noor al Hussein (Lumina lui Hussein). Împreună au avut 4 copii. Cartea mi s-a părut mai mult un tribut adus regelui Hussein şi o biografie a lui. Regina Noor a pus mult accent pe opiniile lui cu privire la conflictele din zonă şi la încercările lui de a aduce pacea în problema israeliano-palestiniană. Ţinând cont că o mare parte din carte exprimă poziţia casei regale iordaniene cu privire la politica internaţională de-a lungul domniei lor, mi-a fost extrem de utilă lectura aproape în paralel a biografiei lui Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA. Multe nelămuriri legate de conflictul dintre Palestina şi Israel mi s-au clarificat. Nu o să ţin vreun discurs politic şi nu vreau să fiu părtinitoare, dar ca întotdeauna, America şi aliaţii ei (Israelul) au tocat zona cum au vrut şi s-a dovedit abia multi ani mai târziu că într-adevăr existau o serie de interese ascunse. Citind cele 2 biografii (a lui Noor şi a lui Madeleine Albright) am înţeles de ce pornesc americanii aşa uşor războaie. Pentru că nu le desfăşoară pe teritoriul lor. Trimit soldaţi, unii mor, cuceresc teritorii şi “instaurează pacea”, iar cei care privesc la tv au impresia că e ceva normal. Sunt curioasă dacă măcelul ar fi la ei acasă cum s-ar comporta. Iordania a avut parte de un colaps economic major după ce o parte din teritorii i-au fost confiscate, dar şi după ce populaţia aproape i s-a triplat în unele moment din cauza refugiaţilor palestinieni. Regele Hussein i-a primit cu braţele deschise şi a încercat să gestioneze situaţia cum a putut mai bine, fără să răspundă cu violenţă unor acte incalificabile. Mă opresc aici cu partea de opinie personală asupra conflictelor încă existente în acea zonă. Vroiam doar să împărtăşesc cu voi încă o informaţie interesantă pe care am găsit-o în carte. Am aflat şi înţeles în sfârşit diferenţa dintre musulmanii şiiţi şi sunniţi.Diferenţa majoră dintre cele două ramuri o reprezintă dreptul la succesiune după profetul Mohammed. După moartea sa, majoritatea credeau că socrul său, Abu Bakr, ar trebui să fie conducătorul lor spiritual. Un alt grup, considera că succesorul de drept era Ali, vărul şi ginerele profetului. Acest grup s-a numit Shi”at Ali (Partida lui Ali) şi a persistat în credinţa că numai Ali şi urmaşii săi pe linie masculină puteau deţine dreptul de a fi conducători spirituali ai islamului. Ca în orice poveste, au existat încă de pe atunci tot felul de violenţe şi fiecare tabără s-a simţit persecutată, conflictele persistând până în prezent.

Cartea nu e lipsită de partea de “scandal” şi “can-can” la care a fost supusă familia regală, în special în timpul vizitelor în străinătate, dar pe mine una nu m-au atras foarte mult aceste aspecte. Mi s-a demonstrate citind aceste două biografii că mass-media maschează constant adevărul, că totul e politizat şi cumpărat şi că trebuie să treacă ani buni şi oamenii cu coloană vertebrală să-şi scrie memoriile pentru a putea găsi măcar un sâmbure de adevăr în toată cacealmaua de pe scena relaţiilor internaţionale.

calea-spre-credinta_1_produs

sursa foto

Read Full Post »

Tema dialogului dintre Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu a fost: „Am putea trăi fără să evadăm în ficţiune?” Cred că au fost doar vreo 4 sau 5 întrebări (2-3 repetându-se:D), dar Llosa a purtat discuţia prin domenii variate aşa că a fost un dialog captivant din care mi-am dat seama că e un om care a studiat diverse domenii, nu e închis în literatură şi în munca sa. Pe parcursul conversaţiei au fost mai multe momente care au stârnit râsete sau ropote de aplauze. Chiar la început, Liiceanu încerca să găsească asemănări între el şi Llosa. A descoperit că prima lor carte citită a fost aceeaşi: „20000 de leghe sub mări”. Singura diferenţă a fost că Llosa a citit-o la 5 ani, iar Liiceanu la 8. În opinia lui, acest decalaj nu a putut fi recuperat niciodată şi a făcut diferenţa în carierele celor doi.

Gabriel Liiceanu a început cu analiza discursului pe care Llosa la rostit cu cu ocazia acordării premiului Nobel. În acesta se menţiona că fără nevoia de ficţiune, omul ar fi rămas la stadiul preistoric şi ar fi rămas în grotă. Liiceanu a considerat exagerată acestă nevoie şi nu consideră adevărată ideea că nu se poate trăi fără ficţiune.

În primul răspuns Llosa a explicat diferenţa între ficţiunea din literatură şi cea promovată prin alte medii: TV, radio, cinema. În acestea din urmă suntem doar spectatori pasivi şi ni se induce o anumită viziune, pe când în cazul literaturii cititorul trebuie să transforme cuvintele în imagini şi să aibă un aport mult mai mare.

Liiceanu insistă cu aceeaşi întrebare: „Să înţeleg că fără ficţiune nu se poate trăi? Este ficţiunea din literatură cea mai importantă în lumea de azi?” Acest lucru spunea el, nu se justifică prin studiile care demonstrează că jumătate din spanioli nu au citit în viaţa lor o carte, sau că doar un milion de români citesc 6 cărţi pe an. Întreaga istorie a omenirii este o vastă istorie a analfabetismului după spusele lui Liiceanu. El consideră că trăim într-o lume fără literatură, în care contează mult mai mult reality-show-urile, emisiunile tv, gadget-urile etc, şi că există un club exclusivist al celor care citesc.

Llosa consideră că acest mers al lumii este promovat de guverne care preferă ca oamenii să trăiască într-un fel de „adormire” a conştiinţei, în această uniformizare promovată de media. Ficţiunile literare sunt motorul umanităţii deoarece sunt mult mai profunde. Toate regimurile totalitare au privit cu scepticism literatura şi au impus cenzura deoarece se vedea în literatură o oportunitate de a promova răzvrătirea împotriva sistemului. Regimurile totalitare încearcă să întoarcă individul la stadiul tribal unde libertatea era suprimată. O societate democratică are nevoie de cetăţeni culţi, capabili să discearnă, să nu fie barbari sau extremişti. Un ingredient important, dar nu exclusivist pentru o asemenea societate, este literatura.

 Mi-a mai plăcut ce a declarat la final Llosa despre spiritualitate. Viaţa spirituală e indispensabilă capitalismului. Nu trebuie legată de stat pentru că religiile promovează uniformizarea, au idei stricte şi vor duce la autoritate. Dar oamenii au nevoie de spiritualitate şi caută să-şi satisfacă această nevoie prin diferite metode.

Mi-am mai notat câteva idei dar sunt aşa random că nu vreau să sar de la un subiect la altul. După cum v-aţi dat seama, discuţia a atins tangenţial şi alte domenii, chiar dacă subiectul principal a fost ficţiunea şi aportul literaturii la dezvoltarea umanităţii.

La partea cu cititul şi clubul exclusivist al cititorilor nu ştiu ce să zic. Cunosc oameni care n-au citit în viaţa lor o carte (tata – dar el e pasionat de documentare- şi un vecin de vârsta mea:D), în rest, oamenii pe care îi am în jurul meu citesc. Pe net, prin intermediul blogului şi a paginilor de FB am descoperit foarte mulţi oameni pasionaţi de lectură şi pe wall-ul meu se adună zilnic recenzii şi recomandări de cărţi, nu poze cu piţiponci sau statusuri de jale şi cu tentative semi-sinucigaşe (am avut din păcate şi din alea câteva dar le-am eliminat). Cred că depinde de fiecare în ce fel de lume trăieşte şi de ce tip de oameni se înconjoară. Eu una nu văd literatura ca pe ceva exclusivist, nu citesc doar „greii” din literatură ca să dea bine. E ceva ce îmi place pentru că e atât de vast, descopăr atât de multe, fie că e vorba de ficţiune fie că e vorba de literatură de specialitate. E parte din mine şi din universul meu. Şi le mulţumesc tuturor celor care fac parte din el şi-l îmbogăţesc.

P.S: Uite că m-am regăsit şi eu prin mulţime şi am o poză cu cei doi:)) Ce păcat că nu pot da tag:P

181267_167368856763811_1040913673_n

Read Full Post »

Sper sa nu se supere Renata Carageani pe mine pentru apelativ…dar am observat că Nono aşa îi spune. Prin intermediul Loredanei Modoran de la editura ALL am avut ocazia să-i pun câteva întrebări şi uite că am obţinut nişte răspunsuri interesante. E prima dată când… „iau un interviu” e mult spus..e prima dată când am ocazia să obţin răspunsuri de la o altă persoană care are cel puţin un ursuleţ ca prieten fidel. Pe măsură ce mai apar întrebări, îl pot urmări pe Nono pe blogul lui şi vă invit şi pe voi să-l cunoaşteţi.

Răspunsul meu preferat e cel dat la ultima întrebare…exact în stilul lui Nono:)

  1. Am înţeles că aţi terminat liceul de muzică şi Facultatea de Farmacie. Aţi oscilat mereu între planul artistic şi cel practic în viaţă? Sau în cazul dumneavoastră se completează şi le-aţi menţinut prezente în mod constant?

R:  Facultatea de farmacie a fost un compromis cu “epoca de aur”, nu mi-am dorit-o.  “Planul practic” îţi asigură existenţa. “Planul artistic” te asigură că exişti.

  1. La ce vârstă aţi început să scrieţi?(nu neapărat lucrări publicate)

R: Dacă e să glumesc despre mine, pe la şapte ani. Făceam rezumatul poveştii pe sub poze, în cărţile ilustrate pentru copii. 

  1. Ce fel de copil aţi fost?

R: În general, cuminte. Şi serios. Ca toţi copiii care studiază un instrument la un liceu de muzică.

  1. Cum a apărut Nono? Aveaţi clar ideea cărţii în cap, sau Nono şi-a creat într-un fel singur destinul?

R:  Nono (povestea) a apărut fiindcă mă intriga moaca lui (a jucăriei). Frământat, încurcat, uimit. Zero zâmbet. Am bănuit că păţise el ceva, înainte de-a poposi la mine în casă.

  1. Cum v-aţi simţit când aţi aflat că Nono va fi publicat?

R: Fericită, nerăbdătoare, emoţionată. Fiindcă era vorba de cartea „NONO”, toate astea la dublu.

  1. O să-şi continue Nono aventurile într-o nouă carte? Sau aveţi in plan alt gen de cărţi?

R: N-am nici cea mai mică idee. Deocamdată Nono îşi ţine un jurnal pe net. Există alte cărţi în plan. Dacă dumneavoastră o să-mi spuneţi cărui gen aparţine „NONO”, o să vă spun şi eu ce consider a fi „alt gen”. Oricum, viitoarea carte n-are nicio legătură cu NONO.

  1. Ce sfat le-ar da Nono adulţilor care au uitat să se bucure de lucrurile mărunte?

R: Nono nu dă sfaturi. Crede în puterea exemplului. El nu s-a bucurat niciodată de lucruri mărunte, fiindcă habar n-are unde sfârşeşte „măruntul” şi începe „importantul”. Ah, dar dacă tot am ajuns aici!… Nono i-ar sfătui pe adulţi să nu mai facă scale etalon cu care să aprecieze „majorul” şi „minorul”. Uite că am dat-o pe la muzică! Şi, ca s-o dăm şi pe la farmacie, dacă Nono s-ar pricepe, ar spune că „orice ACID se manifestă ca o BAZĂ, în prezenţa unui acid mai tare decât el.” Un grăunte de filosofie pentru care merită să studiezi chimia.

 Mulţumesc frumos pentru răspunsuri si pentru Nono:)

 

 

Read Full Post »

Older Posts »