Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Oameni dragi:)’ Category

Eu pe bunici nu am reuşit să-i consider niciodată bătrâni. Îmi amintesc şi acuma că pe vremea când eram pitică şi trăia străbunica, aproape toţi bătrânii din sat erau cam ca ea: uscăţivi, uşor gârboviţi de spate, îmbrăcaţi mai mereu în haine negre şi cu sarcini minime pe lângă casă. Au răbdat ce e drept alte vremuri şi nu au avut parte de condiţii de viaţă foarte bune şi cu toate astea, mă uit la ai mei bunici, aproape sau unii dintre ei trecuţi de 70 de ani şi nu-mi vine să cred. Cu toate că au avut şi mai au unele probleme de sănătate, au încă animale, lucrează pământul, se descurcă cu telefoanele mobile şi ştiu ce e ăla internet:). Mi-e greu să asociez termenul de „bătrân” cu ei şi încă îi văd neschimbaţi, la fel ca atunci când eram copil. Azi am stat cu bunicii din partea lui mami şi am fost şi în vizită la sora lui bunica, o mătuşă care tocmai a împlinit 78 de ani. În pozele de mai jos, persoana care zâmbeşte cel mai mult şi nu se mai sătura de poze şi de selfie-uri e ea. Mă tot mir cât de diferită e de bunica. Măicuţa (aşa îi spun eu bunicii mele), e cea mai mică dintre fraţi şi tot timpul a fost mai serioasă. În schimb sora ei e mereu pusă pe glume. Azi îi zicea tata că pe ea sigur o s-o cheme ăia în rai orice ar face aici pe pământ pentru că o să le zică bancuri mereu şi o să facă atmosferă faină. De când mă ştiu mă tot pune să-i promit că la înmormântarea ei o să zicem chestii amuzante despre ea şi nu o să plângem. Eh..mai e până acolo pentru că azi s-a decis să treacă de 100 de ani:).

Şi dacă pe bunica trebuie să o tot alint şi să-i spun cât e de drăguţă ca să mă lase să-i fac o poză sau să o filmez, bunicul (nene meu), e mereu dispus să-mi povestească despre război (v-am povestit că l-am filmat şi s-a emoţionat dragul de el când s-a văzut pe laptop), să îşi facă poze, să vadă cum merge tableta, laptopul sau telefonul. El e mai jovial şi mai dispus la poveşti cu publicul (îi lipseşte doar publicul, dar tot sper să-l mai prind la câteva serii de povestit şi să-l înregistrez).

Vă las cu pozele cu „bătrânii” mei mereu tineri:)

10622148_879480838747790_518523380_n 10568014_879480788747795_1717046940_n 10584424_879480842081123_1344111706_n 10596123_879480808747793_1998353590_n 10601226_879480762081131_377145271_n 10609274_879480892081118_2028898241_n 10615933_879480775414463_739357576_n.

Anunțuri

Read Full Post »

De când vă tot „ameninţ” eu cu dezvăluirea planurilor secrete la care tot lucrăm de ceva vreme? Unii dintre voi pe care vă am deja pe FB probabil ştiu despre ce e vorba, dar am decis să scriu acest articol ca să împărtăşesc cu toată lumea o bucurie mare. Visul nostru de câţiva ani buni s-a împlinit. Am înfiinţat un ONG şi ne-am apucat cu spor de primul proiect. În toţii anii ăştia până la înfiinţare am reuşit să trecem peste:

  1. Temerile noastre că nu vom avea timp sau resurse sau energie să ne dedicăm aşa cum vrem proiectelor pe care le visam.
  2. Stresul cu stabilirea unui sediu social şi găsirea celei de-a treia persoane care să fie membru fondator.
  3. Procrastinarea excesivă şi visatul cu ochii deschişi – am reuşit în sfârşit să luăm atitudine şi să facem paşi concreţi abia în acest an.
  4. Birocraţia din România care ne-a dat palme încă de la primii şi în teorie cei mai simpli dintre paşi.

Şi am ajuns aici. După nopţi întregi de gândit la numele potrivit şi alte zile sfărmându-ne că de ce nu mai apare o hârtie în poştă, we proudly present….

10561712_315347861923408_5948189851081950228_n

Primul proiect e sub numele „Gata de Şcoală!” şi îşi propune oferirea a cel puţin 50 de ghiozdane gata echipate copiilor nevoiaşi din jud. Cluj (să vedem dacă reuşim să ne extindem şi pe Sălaj), pentru noul an şcolar.

Eu visez şi concep proiecte de educaţie non-formală şi sprijin pentru copiii şi tinerii din medii defavorizate, vreau şi tot felul de întâlniri în comunitate şi cu voluntari ca să punem la cale schimbări personale şi sociale, Moxi e cu planuri îndrăzneţe pentru tinerii cu dizabilităţi (nu vă dau detalii, doar vă spun că e ultra mega cool ce vrea el). Chiar ni se potriveşte numele…visăm şi plănuim foarte mult în fiecare zi:D

Până una alta vă invit să daţi like  şi share paginii noastre de FB şi vă anunţ că vă mai stresez pe aici cu poveşti despre Dare to Dream (pentru că încă lucrăm la pagina web a asociaţiei).

Dacă vreţi să sprijiniţi proiectul „Gata de Şcoală!” avem şi nişte semne de carte drăguţe pe care le puteţi achiziţiona sau puteţi dona direct în contul nostru proaspăt creat la Banca Transilvania:

Cont Ron: RO63BTRLRONCRT0259791101
Cont Euro: RO13BTRLEURCRT0259791101

Cei de prin Cluj care vor să ni se alăture ca voluntari sau au idei despre cum putem face lumea asta un loc mai frumos şi mai bun (asta e valabil indiferent de locaţie) pot să ne scrie un email la asociatiadaretodream@gmail.com, să ne lase un mesaj la acest post sau pe FB şi facem tot ce ne stă în putinţă să vă sprijinim ideile.

Cu drag şi mult entuziasm, vă salutăm de la Cluj:).

Read Full Post »

Concediul nostru a fost de două săptămâni. Dar cum niciodată nu mi-a plăcut să stau tot concediul pe undeva şi să mă întorc în ultima clipă acasă şi apoi să merg obosită din nou la muncă, l-am presărat cu ieşiri, zile de leneveală, zile de lucrat la proiecte şi zile de mers pe acasă. Încă de acu-s doi ani mi se pare am descoperit cascada Bigăr şi întreg traseul a fost conturat în jurul ei. Acesta a fost punctul central de la care am pornit şi spre surprinderea noastră, unul care ne-a dezamăgit puţin. Dar să începem cu începutul.

Am avut un traseu de 3 zile. În prima zi ne-am pornit dis de dimineaţă şi am ajuns la Sarmizegetusa. Chiar e un loc super frumos, natura e la ea acasă, linişte şi spre bucuria noastră, vreme bună. Am păţit şi un mic pocinog, căci altfel nu se putea şi am descoperit că la ieşire din Petroşani drumul era închis şi trebuia să ne întoarcem vreo 50 de km şi să ne recalculăm traseul. Norocul de pe toată perioada excursiei a fost faptul că ploua fix când eram în maşină şi când ajungeam la un obiectiv era vreme bună. Spre seară am ajuns la Orşova la malul Dunării, la cazane şi la statuia lui Decebal. Am vrut să ne cazăm iniţial acolo, dar cum dimineaţa aveam traseu pe  munte în Herculane am decis să căutăm cazare direct acolo. Era deja trecut de ora 10 şi noi băteam pe la uşi la pensiuni sperând la un preţ rezonabil. Am avut noroc mare şi am dat peste o casă privată, frumos aranjată, cu foişor şi terasă pe două etaje. Când ne-am trezit dimineaţa am rămas impresionaţi de privelişte. Am pornit cu mult entuziasm spre Crucea Albă, un punct pe stâncile din Herculane de unde se vede foarte frumos oraşul.  Am vrut mai apoi să mergem să vedem de unde izvorăşte râul Cerna şi am ajuns până la un punct cu nişte chei foarte interesante. Dar aici ţinând cont că drumul forestier nu era prea bun şi mai ales că se pornise ploaia, am decis să nu ne riscăm şi să pornim spre punctul central: Cascada Bigăr. Pe drum ne-am mai oprit în comuna Eftimie Murgu unde e plin de mori de apă, o parte din ele fiind încă funcţionale. Şi am ajuns la cascadă. E drept că are o formă interesantă, poate dacă avea mai mult muşchi verde pe ea ca în pozele de pe internet, mă fascina mai mult. Poate pentru că e exact la drum şi nu a trebuit să o caut prin pădure şi să fie înconjurată de mai multă vegetaţie, dar eu vă zic sincer că mai mult mi-a plăcut zona izbucului şi a grotei (spre care am avut doar curajul să trec prin apa rece, nu şi să mă caţăr pentru că deja alunecam foarte tare). Am mers de acolo cu speranţa că ziua a treia ne va aduce cascade mult mai spectaculoase. Am încercat să ne cazăm în Anina, dar nu prea am văzut nimic…doar o pensiune mică şi nefiind din partea locului, nume de genul „La Costel” nu-mi inspiră încredere. Aşa că am mers la Oraviţa unde, vă vine să credeţi sau nu, pentru că erau zielele oraşului, nu mai prea găseai locuri de cazare. Nu ştiam că zilele oraşului sunt such a big deal prin unele locuri. În fine, cu chiu cu vai am găsit un hotel la ieşire din oraş şi a doua zi dimineaţa ne-am trezit cu nori grei. Eram convinşi că ne-au ajuns furtunile care se tot anunţau la meteo. Dar, universul a fost din nou de partea noastră şi pe când am ajuns la Parcul Naţional Cheile Nerei Beuşniţa, încet încet vremea s-a făcut tot mai caldă. Aici am vizitat nişte tuneluri făcute de austrieci, am mers la Ochiul Bei şi Cascada Beuşniţei şi am bătut la pas nişte trasee foarte frumoase. Chiar am văzut locuri minunate. Şi bineînţeles că de îndată ce am coborât din munţi s-a pornit ploaia şi eram convinşi că nu avem cum să vizităm şi cetatea Devei. Am reuşit însă în ultimul moment să prindem deschisă telecabina. Singura problemă e că cetatea asta, deşi trebuia să fie renovată din luna mai, e încă în paragină…dar priveliştea de sus e foarte frumoasă.

M-am lungit cu articolul ăsta, probabil că o să mai scriu o continuare cu legendele de la cascade şi cu alte poveşti;)

IMG_4536

IMG_4551

IMG_4577

IMG_4597

IMG_4599

IMG_4609

IMG_4622

IMG_4677

IMG_4678

IMG_4747

IMG_4784

IMG_4789

IMG_4801

IMG_4848

IMG_4855

IMG_4899

IMG_4905

IMG_4948

IMG_4953

IMG_5004

IMG_5007

IMG_5010

IMG_5013

IMG_5034

IMG_5056

IMG_5080

IMG_5100

IMG_5116

IMG_5122

IMG_5138

Read Full Post »

Tocmai îmi dezmorţesc tălpile alături de Moxi după 12 ore de RITTO. Ce e RITTO vă întrebaţi? E şi normal să nu ştiţi prea multe din moment ce presa a decis că nu e nimic special în Turneul Internaţional de Tenis de Masă pentru Persoane cu Dizabilităţi, desfăşurat anual la Cluj şi aflat acum la cea de-a şaptea ediţie. Nu veţi citi în presa locală despre cei peste 150 de jucători din 21 de ţări şi despre performanţele lor la nivel internaţional. Pentru mine a fost primul an în cadrul RITTO şi sper că voi fi alături de organizatori şi pe viitor. Joi şi vineri am fost acolo în cadrul programului meu de muncă şi puţin extra, iar azi am mers doar ca voluntar, fără alte griji de la birou pe cap:). Azi am avut şi un pic de timp să mă uit la nişte meciuri şi să simt mult mai bine atmosfera. Ce mi-a plăcut cel mai mult? Tinerii de liceu care, ok, ieri şi alaltăieri au venit că au avut un motiv să scape de şcoală, dar cei care azi s-au întors pentru a treia zi consecutiv şi cei care deja erau acolo la ora 8 dimineaţa, preferând să fie alături de jucători şi nu să profite de un somn dulce, ne-au demonstrat că ne putem baza pe ei şi că sunt o generaţie în care putem avea încredere. Multă vreme am crezut că generaţia actuală (ce bătrână par:), e mai arogantă şi mai nepăsătoare decât a noastră şi că viitorul nu e prea roz. Mi-au demonstrat peste 300 de tineri liceeni că mă înşel şi că mă pot baza pe ei. Mi-au demonstrat şi cele mai drăgălaşe două surioare  de vreo 5-6 ani, care în pauzele când nu erau fetiţe de mingi făceau competiţie ca să vadă cine strânge mai multe ambalaje şi pahare goale din tribune.

După ce două zile m-am ocupat mai mult de chestiuni administrative şi am coordonat voluntarii, azi am decis să merg şi eu să fiu fată de mingi la un meci. Am avut noroc şi am nimerit chiar cu Moxi în teren. Nu mi-a venit să cred ce emoţii aveam. M-am tot fâstâcit şi mă simţeam de parcă eu jucam în turneu:). Îi înţeleg pe voluntari şi înţeleg de ce le place RITTO aşa de mult. E o combinaţie ideală să ai aşa de mulţi tineri entuziaşti care nu-i compătimesc pe cei cu dizabilităţi ci îi respectă pentru performanţele lor şi încearcă să le fie alături pentru orice ar avea nevoie. După 3 zile de competiţie, deja toată lumea se obişnuise cu toată lumea, eram ca într-un grup de prieteni. Festivitatea de premiere a fost foarte frumoasă şi mi-a plăcut din nou faptul că am găsit 4 voluntari care au fost dispuşi să se îmbrace în costume naţionale pentru a înmâna premiile. Nu s-au sfiit că poate unii colegi vor face anumite glume pe seama lor, ci a fost mult mai important pentru ei să fie utili şi să ajute la bunul mers al lucrurilor. O altă lecţie importantă m-a „lovit” în momentul în care mă uitam la un jucător care avea doar o parte dintr-o mână (cam până pe la jumătate) şi cealălalt braţ avea doar vreo 10 cm lungime. Mă gândeam şi îl compătimeam într-un fel, crezând că el sigur are mereu nevoie de ajutor ca să se dezbrace sau pentru orice sarcină mai complicată. Universul mi-a auzit gândul probabil şi în decurs de câteva secunde şi-a dat tricoul jos din două mişcări şi şi-a luat unul curat. Am rămas surprinsă şi mi-am dat seama că făcusem greşeala de a-l judeca în funcţie de ceea ce credeam eu că poate şi nu în funcţie de ce îmi demonstrase el că ştie.

Eu am rămas extrem de impresionată de aceşti oameni: de jucătorii care reuşesc să facă performanţă şi să se adapteze indiferent de gradul de dizabilitate şi de voluntarii care au fost alături de ei.

photo 4 (1)

IMG_20140614_141956

IMG_20140614_150234

photo 1 (1)

IMG_20140612_103251

Read Full Post »

Plănuiam un weekend leneş, în care eventual să gătesc câte ceva, să fac curăţenie, să mai citesc…Am făcut toate astea, doar că le-am făcut pe fugă între alte activităţi la care m-a târât (ok, they were fun) Moxi. De multă vreme to vroia să mergem al Muzeul de Istorie al Transilvaniei. Şi cum în weekend-urile călduroase ne retragem prin împrejurimile Clujului la aer curat, am profitat de vremea mohorâtă şi lejeritatea cu care se circula prin oraş ca să mergem la muzeu. Muzeu care e în renovare de ceva ani buni. Dar am găsit totuşi o expoziţie foarte frumoasă de fotografii şi aparate foto vechi, am descoperit că Racoviţă a fost un fotograf foarte bun şi expediţia lui în Antarctica m-a impresionat. Am mai descoperit că România a avut primul jurnalist de război: Carol Popp de Szathmari care a documentat Războiul din Crimeea (1853-1856). Popp a fost primul fotograf profesionist din România şi era în top 10 în Europa. El a fost fotograful personal al lui Alexandru Ioan Cuza. Am mai vizitat o expoziţie din neolitic „Satul preistoric de la Sănduleşti”, descoperit lângă Turda în timpul lucrărilor la autostrada Transilvania. Mi-a părut rău să văd că muzeul e aşa de gol, sper că în zilele senine e mai vizitat. Apoi am făcut o scurtă vizită la Biserica Franciscană din Piaţa Muzeului. Îmi plac foarte mult bisericile catolice cu sculpturile lor impunătoare. Am vrut să mai vizităm o expoziţie de autoportrete a deţinuţilor de la Gherla care e expusă zilele astea la librăria Grace’s Home, dar era deja închis. Sper să apucăm săptămâna viitoare să trecem pe acolo într-o seară. Planul iniţial era să mergem diseară la Bonţida la castel la o proiecţie în cadrul TIFF. Dar pentru că vremea nu e prea binevoitoare, ne-am răzgândit şi nu ne-am mai cumpărat bilete. Abia am ajuns în casă şi am reuşit să încropesc ceva de mâncare că Moxi m-a anunţat că în 15 minute începea un documentar super pe care nu vroia să-l rateze (chiar a fost super, vă povestesc curând despre el). Am fugit până în Piaţa Cipariu unde era filmul şi am ajuns chiar la fix. A fost o zi plină pe care o voi încheia cu o o carte în braţe şi Moxi probabil cu încă o proiecţie la TIFF pentru că nu se poate dezlipi de program:).

Later edit: Mă ceartă Moxi că de ce nu am menţionat că  azi am mai aflat şi că Traian Vuia a avut primul serviciu de curierat prin poştă cu avionul din lume. Happy???

lets-go-to-enjoy-the-rainy-day-misc

Read Full Post »

De câțiva ani buni de zile, în fiecare primăvară avem aceeleași discuții cu bunicii. Au ajuns deja la o vârstă venerabilă, au trecut prin spitalizări și încă suferă de una alta (nu intru în detalii că nu asta e ideea postului) și cu toate acestea se înhamă la o agricultură care nu le aduce niciun alt beneficiu înafară de faptul că îi ține ocupați și le tot fură din puterea de muncă.

De câteva săptămâni bune îi prind la telefon doar seara târziu pentru că toată ziua sunt la sapă. Din când în când mai dau câte o fugă la doctor pentru că sunt super epuizați sau le-a crecut tensiunea de la atâta muncă în soare. Și când văd că nu am nicio șansă în a-i lămuri că le-ar fi suficient să lucreze doar grădina, îmi tot bat capul cu ce activități le-aș putea propune. Bunicul e mare povestitor și mare sfărmător de mălai *porumb* pe timp de ploaie și mă gândeam să-i montez o cameră video permanentă și să-i fac cumva o aplicație, să-i spun că plătește lumea 5 lei dacă spune o poveste și mai sfarmă niște cucuruzi. V-ar povesti despre război și despre CAP-uri până vi s-ar încinge serverele. Mama s-a gândit să-i dăm să împletească coșuri din nuiele sau tot ceva așa mai crafty, dar nu foarte complicat, cât să se simtă util și să știe că munca lui e într-adevăr folositoare. Pentru bunica am văzut o idee faină pe net, dar nu știu ce piață de desfacere ar fi. Oricum vinde ouă de la zecile de găini pe care le are, așa că ar putea frumos să facă tăiței de casă bio:). Sunt în mare căutare de idei pentru bunici, așa că orice sugestie e binevenită.
IMG_4376

 

Read Full Post »

…Şi alte texte demne de sms-uri trimise în masă la toată lista de contacte. Cei care mă cunosc cât de cât ştiu că ignor şi nu răspund sau trimit astfel de mesaje. Nici nu accept pe timeline iepuri, ouă, cruci sau mesaje de mântuire. V-am mai spus că pentru mine sărbătorile, fie ele de iarnă, vară, primăvară…sunt inutile atâta timp cât urmează acelaşi pattern: postim ca să ne îmbuibăm imediat după slujbă, muncim pe rupte câteva zile înainte la mâncare şi curăţenie ca mai apoi să stăm cu fundu în sus 3 zile, golim magazinele şi înainte şi după sărbătoare, şi dacă e vreme bună mai ieşim şi la un mic şi-o bere ca să mai alternăm cu cărneturile de acasă. Nici anul acesta nu a fost diferit. Am gătit sâmbătă într-una, bunica la fel, cu toate că i-am spus că va fi o vizită scurtă, ne-am vizitat pe fugă duminică abia aşteptând să ajungem fiecare la casa lui ca să ne odihnim…şi am mâncat…unii mai fără carne spre disperarea celor care tăiaseră mielul. Nu pot să-i explic bunicii că au trecut vremurile în care locuiam 7 oameni în casa ei şi că acum trebuie să gătească doar pentru 2 plus un musafir pe ici pe colo, nu pot să le explic alor mei că putem să ne relaxăm şi să nu fim într-o fugă permanentă ca să avem şi timp să ne odihnim. Totul e făcut cu viteză, fără nevoia de sens…au rămas doar nişte tradiţii goale… Aşa că sper că mă înţelegeţi: abia am aşteptat la rândul meu să vin la Cluj, unde nu sunt constrânsă de astfel de norme, unde pot să mănânc o salată (blasfemieee!!!) în zi de sărbătoare, unde pot să ies în parc să citesc o carte  sau pur şi simplu să stau în casă şi să dorm (la bunici nu e voie să dormi în ziua de Paşti pentru că la vară când ai fân pe jos vine ploaia şi nu-l poţi usca:)))) Btw: de ce ne trebuie tot câte 3 zile din fiecare sărbătoare? Vin la set? (nu accept explicaţii cu Sfânta Treime şi cifre magice..zic doar că la cât muncim pentru câte o sărbătoare din asta e normal să ai nevoie de 3 zile să-ţi revii). Aşa că măcar finalul cele de-a doua zi de Paşti l-am petrecut pe placul meu: în parc alături de Moxi şi o carte faină. Să fiţi luminaţi în fiecare zi!

10155493_810288302333711_819782949384386813_n

Read Full Post »

Cu ocazia acestui articol o să vă dau un pic mai multe detalii despre job-ul meu. De obicei vă povestesc despre pocinoagele mele sau despre cărţi sau reţete şi nu vreau să dau extrem de multe detalii din viaţa mea personală. Acum o fac pentru că nu vreau pur şi simplu să preiau un comunicat de presă şi să vă informez despre campania pe care o derulăm, ci vreau să aflaţi mai multe despre o organizaţie deosebită: Asociaţia Little People. Ei sunt prezenţi în 7 secţii de oncopediatrie din România şi au zilnic un program de suport psihosocial cu copiii şi adolescenţii bolnavi de cancer. Ca să vă explic mai clar tot acest concept aş putea să vă descriu o zi din viaţa mea de „job” (pun între ghilimele pentru că nu-l văd ca pe un simplu job), din perioada în care mergeam zilnic la spital la Institutul Oncologic din Cluj. Dimineaţa de la 10 la 12 avem Fun School, un program în cadrul căruia pregăteam activităţi cât mai interesante care să aibă şi o componentă educaţională. Lucrând cu copii de vârste diferite, tot timpul trebuie să iei în calcul acest factor şi să cauţi activităţi care pot fi adaptate. În luna ianuarie, camera de joacă de la IOCN a fost renovată complet de Asociaţia Little People aşa că avem o mulţime de jocuri şi materiale educaţionale distractive. Credeţi-mă, eu şi colegii mei nu mai vroiam să plecăm de acolo..iar copiii sunt extrem de fericiţi cu noile jucării şi gadget-uri. Să revin la program. După Fun School, camera de joacă rămâne deschisă pentru program liber (adolescenţii au acum un spaţiu separat unde se pot uita la filme, se pot juca pe playstation, pot citi sau pur şi simplu pot sta de vorbă). De la 16 la 18 urmează programul „Nu Mi-e Frică!” în care scopul principal e ca pacienţii să fie mai complianţi la tratament, să înţeleagă şi să accepte spitalizarea şi să le fie redusă anxietatea. Avem un program structurat pe teme bine stabilite şi fiecare activitate pregătită de voluntari trebuie să aibă un scop terapeutic şi să ducă la îndeplinirea obiectivelor. Ne jucăm cu instrumente medicale şi sanitare şi le folosim în diferite proiecte pentru a le arăta copiilor la ce se folosesc, dar şi pentru a-i ajuta să le privească cu mai multă detaşare. Învăţăm despre un stil de viaţă sănătos, despre igiena în spital şi nu numai, despre emoţii şi cum pot fi exprimate. Cel mai frumos sentiment e când vin părinţii pentru prima dată la spital şi îi vezi că sunt speriaţi (mai speriaţi decât copiii pentru că ei conştientizează gravitatea situaţiei) şi în momentul în care le spunem că îi putem ajuta cu informaţii, suport, copiii pot participa la activităţi – efectiv se calmează şi sunt fericiţi că nu sunt singuri şi că au parte de un pic de „normalitate” în mediul din spital.

V-am dat aşa de multe detalii ca să ştiţi cine e în spatele campaniei Zilele Bandanei despre care vroiam să vă povestesc. În fiecare an între 4 şi 15 februarie derulăm campanii de conştientizare, pentru a marca Ziua Internaţională Împotriva Cancerului, respectiv Ziua Internaţională Împotriva Cancerului la Copil. Anul trecut am avut campania „Donează cuvinte” în care oamenii erau îndemnaţi să scrie un mesaj de încurajare şi să-l posteze pe Facebook. S-au implicat mii de oameni, angajaţi ai marilor companii, vedete, jurnalişti şi bineînţeles prietenii Little People şi susţinătorii acestei cauze.

Anul acesta am decis să atragem atenţia asupra bandanei (sau baticul pe care pacienţii afectaţi de cancer îl poartă pe perioada tratamentului atunci când le cade părul). Mulţi sunt discriminaţi, lumea îi priveşte ciudat pe stradă sau la şcoală…Am decis să fim alături de ei. Să transformăm bandana într-un accesoriu cool şi să le demonstrăm că nu sunt singuri. Aşa că dacă aveţi o bandană la îndemână (sau dacă vreţi puteţi comanda una personalizată cu logo-ul Temerarilor – tinerii dupravieţuitori de cancer din România), tot ce trebuie să faceţi e să o purtaţi (pe cap, la gât, pe mână), să vă faceţi o poză şi să o postaţi pe pagina de FB a asociaţiei. Temerarii şi nu numai au început deja să posteze şi să transmită curaj celor care încă se luptă cu boala. E un gest simbolic, o dovadă că ne pasă şi că îi iubim şi îi apreciem pentru curajul de care dau dovadă în aceste momente grele.

bandana day friends

Read Full Post »

Older Posts »