Am primit cartea asta de la ALL şi eram tare curioasă de subiect. Titlul mă intrigase şi nu ştiam despre ce poate fi vorba. Pe Sienkiewicz îl cunoaşteţi probabil ca fiind autorul cărţii Qvo Vadis. Mă gândisem că o să fie tot o carte cu subiecte istorice sau religioase. Pe de altă parte, îmi plac autorii care încearcă mai multe stiluri, îşi testează capacităţile, explorează diferite domenii. De data aceasta povestea e una clasică de iubire neîmplinită aş putea spune. M-a intrigat stilul în care e scris romanul. E sub forma unui jurnal scris de tânărul Leon Ploszowski, personajul principal. Acesta are o stare material suficient de bună, care să-i permită să-şi petreacă viaţa “filosofând” sau încercând să-i descopere sensurile. Uneori mi-ar fi placut să-i dau o palmă şi să-l scutur puţin, dar bănuiesc că ăsta era romantismul specific vremii şi starea de “amor neîmplinit” era la modă. Leon e marele bărbat cuceritor care iniţial doar se joacă şi nu are intenţii serioase în privinţa Anielei. Problema lui e că se arde şi nu prea ştie cum să mai oprească focul. Văzându-l atât de indecis, Aniela renunţă la planurile de viitor cu el, şi decide să accepte căsătoria cu un alt pretendent. Pe principiul “acuma dacă nu e disponibilă dintr-o dată o iubesc de mor”, Leon se consumă preţ de un volum şi ceva, încercând să-i demonstreze Anielei dragostea lui nemărginită şi să ne convingă pe noi ce victimă e el. Tonul zeflemitor al acestui articol nu e la adresa cărţii, care chiar mi-a plăcut foarte mult, ci la adresa oamenilor de genul lui Leon care sunt nişte victime din naştere şi caută întotdeauna ce nu pot avea. Şi nu că nu pot avea…au ocazia să fie fericiţi, dar prefer să “filosofeze” inutil şi să rămână victime constante. Starea asta de “vai, ce soartă tristă am eu şi nimeni nu-mi înţelege geniul pustiu”, mă stresează şi la personaje şi la oamenii din jurul meu. Mno..mi-am mai scris un of cu ocazia asta şi le mulţumesc celor de la ALL.
Cartea asta a avut ceva esenţial: a declanşat o reacţie. Sunt multe cărţi pe care nu mă sinchisesc să le citesc pentru că dacă după 50 de pagini te simţi ca şi cum nu le-ai fi citit…nu prea îşi are rostul cartea respectivă. Bineînţeles că vorbesc din cel mai subiectiv punct de vedere. Fie că mă intrigă, mă emoţionează, mă enervează sau mă încântă o carte, dacă îmi aduce întrebări sau răspunsuri în plus, sau dacă ajung să meditez la anumite subiecte după ce am terminat-o de citit, mă declar mulţumită de acea carte. Asta aştept eu de la o carte bună.
Cartea face parte din colecţia Iubiri de altădată şi e foarte utilă în analizele psihologice ale celor ce ne înconjoară:)
Sincer, eu n-as fi avut nervi pentru subiectul asta, deci jos palaria ca ai rezistat doua volume. Mi-aminteste de suferintele si lamentarile lui Werther pe care nu le-am suferit nicicum.
P.S. Ce coperte faine are colectia! Iti vine sa cumperi cartile doar pt. asta 🙂
nu sunt 2 volume extre de voluminoase…chiar daca nu e o carte cu multa actiune, stilul in care e scrisa e placut si nu te plictiseste..again…subiectiv:)