Feeds:
Articole
Comentarii

Acest articol, pe langa ca va fi scris fara diacritice, va contine si o gramada de regionalisme asa ca va inteteleg daca o sa doriti sa mai dati cate un google search sau sa va intrebati „batranii casei” despre ce vorbesc.

Pentru mine toamna a fost asociata mereu cu activitati agricole. Cules struguri, scos cartofi sau cules malai. Ultimele doua erau printre preferatele mele, desi mi se pareau sarcini astronomice. Mai ales culesul malaiului (n-o sa-i zic porumb). Malaiul era cules de mana. Asta insemna ca iti legai un sac in jurul taliei sau in jurul gatului si te bagai printre doua sire inalte de 2 metri. La finalul zilei erai plin de praf, de mici taieturi de la frunzele uscate, plin de puf din ala din care iti faceai si mustata cand erai mai mic. Si puneam totul in car sau in remorca de la tractor cand ne-am mai modernizat si stiai ca distractia abia incepe. Ajungeam acasa si descarcam totul in sura. Era o gramada imensa de malai care astepta sa fie desfacat. Celor mai mici ne placea sa stam cat mai sus si sa aruncam de acolo cu cucuruzii in poarta surii, spre locul unde strangeam varianta desfacata. Din cand in cand mai nimeream din greseala cate un cap de om, dar nu s-au soldat incidente majore. De obicei si in timpul zilei aveam oameni la ajutat, dar seara se stia clar cine a cules peste zi malai si la cine trebuie mers la desfacat. La noi din start veneau inca vreo 2 familii la ajutat: bunicii verisorului meu si badea si lelea Pașcului si copilul lor, Ioanea Pașcului, cel care a anuntat nasterea mea in sat (dar asta e alta poveste). Deci eram in jur de 10 oameni la desfacat intr-o seara si stateam cateva ore bune. De obicei daca era sambata seara stateam mai mult, era o atmosfera relaxata si de multe ori reuseam sa terminam totul de desfacat. Asta insemna ca a doua zi de dimineata puneam totul in saci si-l duceam in coștei. Hoaspele le dadeam pe obloanele dintre sura si poiata direct la vaci. Dar inainte saream mult pe ele, ne faceam papusi sau alte jucarii. Si mai ramanea o activitate de care m-am putut bucura abia dupa ce am mai crescut si am avut voie sa lucrez cu secerea: taiatul hulujilor. Bunicul ii lega apoi in snopi mari si punea mai multi snopi impreuna si se facea asa ca un cort. Ne ascundeam acolo, ne jucam si ne inventam o gramada de scenarii. Toate aceste activitati, care initial durau cateva zile si implicau munca multor oameni au fost efectiv spulberate ieri, cand am intrebat-o pe mama in ce stadiu sunt cu malaiul: „E gata!”

Cum adica „e gata”. L-au cules cu o masina. „Aaa..si trebuie desfacat numai?”

„Nu. L-a cules masina direct desfacat, numa’ l-am bagat in coștei.”

Si uite asa, zeci de ani de obiceiuri, povesti, comunitate, s-au pierdut. Ma bucur ca bunicii au putut sa rezolve mult mai rapid aceasta sarcina agricola si melancolia mea nu e pentru complexitatea si dificultatea sarcinilor de demult. Dar simt asa o pierdere cand ma gandesc ca n-o sa mai avem seri de desfacat, ca lelea si badea Pașcului nu mai sunt printre noi, ca usile se inchid si nu se mai pune numai matura in prag, ca trebuie sa suni chiar si la tara inainte sa intri in curtea unui om…S-a pierdut ceva din lumea satului si nu stiu cum am putea face sa impacam toate beneficiile modernitatii cu sentimentul acela de apartenenta si de comunitate pe care nu-l mai simt cand merg la bunici.

malai.jpg

Reclame

Salutari de pe talpa iadului

Am aflat multe in ultima luna despre mine ca om care vrea sa traim toti in pace si armonie pe acest pamant (wink). Ca om care a mers mult la biserica, a citit o gramada din vietile sfintilor, biblie, stie probabil inca liturghia pe de rost, istoria bisericii ortodoxe etc, as zice ca nu ma precipit sa imi dau cu parerea despre ceva ce nu e in zona mea de cunostinte.
Initial am crezut ca oamenii din lista mea care tot posteaza zilnic cu patos Pro-Referendum sunt cei cam peste 40 de ani, crescuti intr-un anume mediu, „cu frica de dzeu” etc. Apoi mi-am dat seama ca am in jur si oameni tineri, cu afaceri de succes, din diferite secte. Ah, chiar sunt socata cati oameni bogati din Cluj si nu numai sunt ultra religiosi si afiliati la ceva secta. Poate stiu ei ceva secret, dar trecem peste. Eu pe oamenii astia ii admiram, chiar daca nu ma pasiona sa ma inscriu in clubul lor. Uite, se strang in comunitate, se ajuta, nu fac rau nimanui. Dar fac ceva. Uneltesc. Impotriva tuturor celor care nu sunt de acord cu ei. Si nu ma intereseaza ca uneltesc, ci ca devin veninosi cand li se atrage atentia ca nu e prea crestineste sa ingradeasca drepturile altora. Anii trecuti erau cu obsesia cu avortul, acuma cu orientarea sexuala. Prima au pus-o doar pe waiting list, aveti rabdare.
Am aflat de la crestinii ortodocsi+sectanti ca cei care nu merg la referendum:
1. Isi iubesc mai putin copiii
2. Vor arde pe talpa iadului (sa-mi spuna cineva cam cu cat e mai mare nivelul de disconfort, fata de buza iadului unde aveam locul rezervat)
3. Sunt satanisti (am trecut peste treptele cu atei, agnostici, evolutionisti, acuma daca zici ceva esti direct satanist). Hail to Lucifer daca tot credem in basme!
4. Au tendinte de zoofilie, pedofilie etc. (Eu personal nu am, dar va pot da niste nume de oameni cu familie traditionala sau inalti prelati si statut social „bun” care au)
M-am saturat sa am aceasta discutie in care una din parti vorbeste argumentat dpdv sociologic, politic, istoric, stiintific si ceilalti ne zic povesti din Biblie. Acuma serios. Nu e echilibrat dialogul. Nu putem compara argumente din 2 sfere total diferite. Traim intr-un s(t)at secular si argumentele trebuie luate pe baze logice, nu pe credinte. E foarte dragut ca mergeti la biserica, e foarte bine ca vreti sa ajungeti in rai si toate alea. Dar nu e ok sa deveniti atat de inversunati impotriva altora. Si cand aud chestii de genul: dar noi nu-i judecam, ci doar ii consideram dezaxati si cu boli psihice. Nici o clipa nu-i judecam. Na, nici eu nu va judec cand singurul vostru argument e o carte si un dumnezeu care va lasa sa va comportati in halul asta. Se presupunea ca e prebun, prea, prea…
N-am fi ajuns azi poate sa ne dezbinam pe facebook si sa folosim calculatoare sau poate nici nu ne-am fi nascut daca razboiul nu ar fi fost scurtat datorita unui om caruia va rog sa-i multumiti diseara in rugaciunile voastre: Alan Turing. Ar merita sa fie trecut in calendar cu rosu la cate a facut pentru omenirea asta si cat a patimit. Un adevarat martir despre a carui viata ar trebui sa invete toti copiii in scoli.
Va rog sa va abtineti de la comentarii in care va rugati pentru nemurirea sau salvarea sufletului meu. Am vazut cum sta treaba si de partea ailalta, nu-mi doresc sa fiu salvata, multumesc. Ce-mi doresc e sa cautati si sa cititi informatii din diverse surse. Cand apare o poza de la un gay parade sa nu dati share ca oile si sa ziceti ca oamenii aia sunt la usa si asteapta sa va fure copiii. Sa va amintiti ca homosexualitatea e si la femei (se numesc lesbiene) si ca nu doar doi barbati vor infia copiii (desi stim ca nu se va intampla asta oricum in Romania). Sa va uitati la Ellen Degeneres Show si sa vedeti ce valori promoveaza. Pai as prefera oricand sa-mi creasca ea cu sotia ei copiii. Sa cititi, sa cititi si sa va puteti intrebari.
Stiu ca sunteti pe „crede si nu cerceta” mode, dar am speranta ca putem totusi avea un dialog civilizat. Nu de alta, dar vad ca istoria se repeta si n-as vrea sa prind si eu un regim totalitar.
Hai ca s-a incalzit pe aici si eternitatea asta e lunga.

Azi in pauza de pranz am avut un moment de maxima meditatie la nemurirea sufletului. Tocmai imi umplusem bine stomacul cu piure de cartofi si stiam ca peste cateva ore mai mananc o supa si gata pe ziua de azi. Cand m-a sunat Alexe, un om caruia i-a ars casa si e nevoit sa o ia de la capat cu 7 copii si o sotie bolnava. Dupa discutia cu el mi-am dat seama ca vreau sa-l ajut, dar am o anume retinere. Am mai patit si in alte cazuri sa se profite de mine si sa se intreaca masura. Si poate si cu Alexe o sa fie la fel. Dar mi-am dat seama, cand omul asta mi-a spus sumele de care are nevoie, ca i-as putea rezolva problemele intr-o clipa. Si ca daca as mai gasi cativa oameni dornici l-am ajuta sa se puna pe picioare. Si ca as putea sa-l sprijin o vreme lunar. E hotarat ca nu vrea ajutor social ci sa-si gaseasca de lucru. Si oricum de la primarie i-ar aproba cererea pentru o locuinta mai mare (momentan unii dorm pe jos), doar daca are adeverinta de venit. Si asa mi-am adus aminte de ceva ce imi propusesem de multa vreme. Ca lunar sa donez 5 sau 10% din venitul meu catre cineva care are nevoie. Zeciuiala se numeste asta in unele religii.

Sa revin la stomacul meu plin. De ceva zile tot citesc despre IF (intermitet fasting) si OMAD (one meal a day) si beneficiile pentru organism. Contrar studiilor care ne spun sa ne indopam cu 3 mese pe zi si 2 gustari, IF si OMAD zic ca are nevoie si corpul de un respiro, de momente in care sa nu tot digere mancare in nestire si sa se ocupe cu regenerarea celulelor. Va las pe voi sa cercetati subiectul, ca scopul meu nu e sa adun adepti :)) Dar mi-am adus aminte cat posteam in copilarie si cum da, in multe religii postul e un element central.
Si ca sa unesc ideea postului si zeciuiala. Imi dau seama ca lucrurile astea se intampla de mii de ani poate, dar ca undeva pe parcurs le-am pierdut sensul. Le-au adoptat si unele religii si am mers pe principiul ca asa se face. Abia daca sapam mai adanc descoperim motivele si beneficiile lor. De multe ori ni se cer ca un sacrificiu. Postesti ca sa fii pe placul lui dumnezeu. Eu una asa m-am razvratit si dupa ani de zile am renuntat la post. Plus ca popa nostru isi facea dezlegare zilnic si nimic nu mai intelegeam :)) Dar sa revin la subiect. Rostul postului si al donatiilor trebuie cautat in relatie cu noi nu cu ceva extern. Nu trebuie sa facem pe plac cuiva (divin sau nu), nu trebuie sa fie un sacrificiu. Trebuie sa fie o bucurie si o reimprospatare pentru trup si suflet/constiinta.
Zau ca-mi fac o secta daca o tin tot asa :))

Cu vreo lună de zile înainte să împlinesc 30 de ani m-am apucat de alergat. Mai cochetasem cu ideea și anii trecuți, mai alergasem pe bandă și de câteva ori și prin sat (stau lângă Cluj), dar de fiecare dată mă demoralizam când vedeam cât de obosită eram la final și că avansam destul de greu. Ce să mai, îmi găseam mereu scuze. La fel ca în multe alte situații, cred ca există un moment în care lucrurile se așează și se întâmplă un fel de declic. Dacă mi-ai fi spus acu-s câțiva ani că o să am un program de sport disciplinat aș fi râs și mi-aș fi mâncat în continuare ciocolata. Nu vă speriați…nu am renunțat la ciocolată.

Așa că m-am decis să alerg. Deși merg foarte mult pe jos zilnic, nu am o condiție fizică foarte bună și am vrut să schimb asta. Dar aveam nevoie de o motivație. Așa că am decis ca în acest an să alerg la un seminaraton. Primele antrenamente au fost oribile. Alerg predominant seara pentru că la țară lumea se uită după tine de parcă ai umbla goală pe stradă. Așa că aștept să se întunece, îmi pun căștile în urechi, buful pe față și pornesc la drum. M-a bătut gândul să merg iar la sală pentru că am parte de un abonament super ieftin prin intermediul companiei la care lucrez, dar mi-am dat seama că aș consuma destul de mult timp și nici nu prea îmi place să socializez și să fiu înconjurată de oameni când fac sport. Așa că pentru a nu alerga zilnic (am doar asfalt la dispoziție și mi-e milă de oasele mele) am găsit niște antrenamente pe youtube de yoga si pilates (pentru începători momentan), care să mă ajute cu durerile pe care le mai am inevitabil dupa alergările lungi și să îmi creeze un plus de rezistență.

La o lună după ce am început antrenamentele am participat la un cros de 5 km. Sincer, a fost un sentiment foarte fain să ai susținerea oamenilor, a fost super emoționant să văd un grup de participanți în scaun cu rotile, dar nu mi-a plăcut de mine pentru că mă demoralizam când mă întreceau alții așa că măream ritmul. Am terminat decent, undeva pe la mijlocul mulțimii (am fost vreo 3000 de participanți), dar mi-a fost incredibil de rău pentru că m-am forțat să fug cu o viteză mai mare decât eram obișnuită. Așa că sper să mă controlez pe viitor și să alerg în ritmul potrivit pentru mine, nu în funcție de capacitățile celorlalți. Scopul meu nu e să câștig semimaratonul, doar să-l termin 🙂

Peste 2 săptămâni o să particip la o cursă de 10 km și ulterior am timp până la final de septembrie să ajung la performanța de a alerga 21 de km.

Momentan pot alerga cam 7 km fără probleme și săptămâna asta o să încerc să ajung cam la 8-9. Încă sunt într-o perioadă de testare, dar în funcție de cât sunt de obosită la final de zi antrenamentele mele variază între alergări de 5 km+ 45 min (yoga+pilates) în zilele bune, doar una din cele două activități în zilele mai obositoare, pauză (o dată pe săptămână), 1 alergare lungă în care să încerc să-mi depășesc săptămânal limitele (de obicei vinerea sau sâmbăta) și 1 zi în care fac alt sport (de obicei în weekend ieșim la alte activități: tenis, badminton, drumeții).

Deocamdată asta e viața mea și sper să mă țin de alergat ca să ajung cu bine la semimaraton 🙂

Nu-ți place de el și pace. Dar știi că e decizia bună, că ar fi bine pentru tine să vă împrieteniți, să vă întâlniți măcar de două-trei ori pe săptămână. Dacă vrei să ai benefiicile totale ale acestei relații ai face bine să fii dispusă să transpiri la greu. Poate reușești să condimentezi relația cu ceva mișcări de dans, poate vă vedeți în natură, poate încercați și ceva cu mai mulți prieteni…

 

Dar problema e că oricât de departe ai ajunge în această relație totul se dărâmă la prima pauză mai mare de 1 lună (zic în cazul meu). Nu e ca și cum i-ai spune: mai ții minte toate amintirile create, toate momentele în care am crezut că nu mai rezist și am mai rezistat un pic? (wink inserted here). Hai să pornim din acel loc și să construim mai departe!

 

Nope. Sportul și corpul tău se comportă ca doi străini. Nu…doi străini s-ar evita politicos și poate și-ar zâmbi dacă e cazul. Mai degrabă ca doi  deținuți care au o singură gură de aer rămasă într-o pungă și se chinuie, se sugrumă reciproc ca să ajungă la ea. Așa e mereu la prima întâlnire după o pauză mare. Zici că veniți de pe planete diferite.

 

De asta mi-am promis să nu mai fac muncă de Sisif și să mă țin de treabă. E prea greu să o iei mereu de la 0 cu acest iubit amnezic. Și e prea faină senzația după ce reușești să-l domini și să primești tu ultima gură de aer 🙂 (n-am zis că e relația perfectă 😉 )

Știu, titlul sună a dezvăluiri senzaționale, dar nu știam cum să sintetizez ideile pe care le tot învârt de câteva zile în cap. Puteam să scriu articolul ăsta și în urmă cu mai multe luni pentru că și la jobul anterior am avut echipă super faină cărora le sunt etern recunoscătoare pentru că mi-au vindecat o parte din sechelele dobândite de-a lungul timpului. Dar cumva pentru că am trecut și prin cealaltă parte a situației la unele job-uri din trecut și pentru că am văzut de-a lungul timpului relații toxice între manageri și angajați, mi-am dat seama că nu aș mai accepta să am un șef care nu știe să comunice și să respecte. Și de fapt nu se rezumă doar la șefi ci și la colegi care au atitudine condescentă, vor tot timpul să te prindă pe picior greșit, parcă vor să-ți vâneze o greșeală. Cred că am ajuns la un punct în care i-aș cere frumos să-și revizuiască comportamentul sau aș pleca din echipa respectivă. Nu aș putea să mai lucrez cu acel stres, gândindu-mă și după job  dacă X o să fie în toane bune mâine sau nu. Aș refuza să mai merg cu teamă la un job și credeți-mă că am făcut-o.
Înțeleg că sunt puși ca lideri de echipă oamenii cu senioritate în firmă/ong sau cei care au know-how mai mult, dar eu nu aș promova un om fără să mă asigur că are aptitudini de lider și că știe să motiveze echipa. Refuz să cred că oamenii nu se pot schimba sau că nu se pot adapta la un minim de decență și bun simț.
De partea astalaltă a baricadei și a omului norocos încă o dată că a nimerit în echipă super mișto, vă salut și vă doresc să aveți un mediu de lucru productiv și plăcut.

V-am spus că am reușit să citesc în anul care a trecut, 38 de cărți scrise de autori români. Pe unii îi știam (Cărtărescu, Lucian Dan Teodorovici, Camelia Cavadia), despre unii v-am mai scris și în acest articol, dar am zis să facem o recapitulare cu oamenii care scriu foarte bine în țara asta și pe care eu i-am descoperit abia în 2017 🙂

1. Marius Chivu – recunosc, i-am citit doar cele 2 cărți de călătorie, prin Himalaya și Anzi, dar am rămas foarte impresionată și sper ca în 2018 să-l descopăr și ca scriitor de ficțiune.
2. Lavinia Braniște. Deodamdată e scriitoarea mea preferată, chiar dacă unii spun să stilul ei e un pic prea întunecat și pesimist. Mie mi-a plăcut mult și “Interior Zero”, un roman foarte fresh, actual și franc, dar și colecția de proză scurtă, “Escapada”.
3. Ioana Bâldea-Constantinescu. Știți că unele cărți provoacă obsesii? Așa sunt eu de când am citit “Nautilus”. Nu numai că structura romanului și povestea mi-au plăcut foarte mult, dar de câteva luni am citit multă non-ficțiune (și despre Nautilus), am fost la aquarium la Barcelona ca să văd un nautilus și simt că dau peste tot de informații despre această făptură 🙂 Planul pentru 2018 e să citesc și “Dincolo de portocali”, de aceeași autoare.
4. Ioana Pârvulescu. Mi-a plăcut mult “Și eu am trăit în comunism”, dar acolo e doar o colecție de texte editată de Ioana Pârvulescu așa că surpriza plăcută a venit când am citit “Inocenții”, una din cărțile mele preferate din 2017. E cu copilărie, nostalgie, familie, peripeții. Mi-nu-na-tă!
5. Mara Wagner. Aștept cu mare interes următoarea carte a Marei. V-am recomandat “În spatele blocului” și ca lectură de vacanță și sper să-i căutați cartea în librării. E unul din autorii care merită promovați, citiți și încurajați pentru că mulți dintre noi ne regăsim în poveștile ei.
Radu Găvan. “Diavoli Fragili” a fost un roman destul de greu de digerat pentru mine, dar cu toate astea m-a impresionat foarte mult capacitatea autorului de a crea scene atât de crude. Reușeam să citesc doar în doze mici pentru că mă consuma foarte mult durerea personajelor. Am scris mai pe larg despre carte aici.
Îmi dau seama că am 4 doamne în listă și mă bucură mult. Știu că există și o piață destul de mare de consum pentru autoare care scriu romane mai ușurele, dar vă rog eu să încercați și recomandările mele. Ca să nu tot avem insecte în top-urile de vânzări online 🙂

Vă spun într-un alt articol pentru ce am folosit umplutura asta prima dată, dar voiam neapărat să o folosesc la un fel principal (anterior era la un fel de aperitiv).

Am văzut ieri ideea asta de ruladă din cartofi și am zis că e combinația perfectă. Nu e neapărat să faceți ruladă, puteți face musaca în versiunea clasică, puneti un strat de cartofi, umplutură și iau un strat de cartofi.

Să revin la rețetă. Pentru umplutură am folosit soia cubulețe. Nu prea mâncăm soia, dar am zis că anul ăsta vreau să diversific meniul și să testez mai multe rețete așa că am fiert soia, am stors-o și am mai mărunțit-o puțin. Am călit o ceapă mică și am adăugat un morcov și vreo 6 ciuperci mărunțite în prealabil cu robotul. Depinde de voi cât de mari tăiați legumele, dacă folosiți carne, alte legume, alte condimente. Ideea e să vă iasă un fel de tocăniță (să nu fie lichidă ci să se țină legumele între ele), Pentru asta am pus un pic de sos de roșii. Am condimentat doar cu puțin sos de soia și un pic de vegeta, dar puteți pune și busuioc, oregano etc. Am lăsat tocănița asta să se răcească un pic.

Între timp la cuptor se pregăteau cartofii. Am dat 3 cartofi medii spre mari printr-o răzătoare care îi taie foarte subțiri, ca pe niște chipsuri. Am pus în tavă hârtie de copt, am presărat cașcaval ras și am pus cartofii suprapuși, pe toată tava. Am pus sare și încă un strat de cașcaval și i-am dat a cuptor la 200 grade cam 20-30 de minute, până e cașcavalul rumenit și cartofii pot fi străpunși ușor. Când sunt gata îl lăsăm să se răcească pentru a putea rula conținutul.

    

Am făcut și un sos bechamel, dar nu e obligatoriu, rețeta poate fi ok și fără. Am pus tocănița peste cartofi (un strat nu prea gros și în ultima parte a tăvii să nu puneți ca să nu iasă conținutul din ruladă). Apoi am pus și sos bechamel peste tocăniță și am rulat totul cu grijă. V-am spus că dacă vi se pare complicat, puteți să faceți cartofi în 2 tăvi și să puneți al doilea strat deasupra tocăniței și gata.

Eu am pus încă puțin cașcaval peste ruladă și am mai dat totul la cuptor până s-a rumenit – cam 20 de minute. Am servit cu varză murată și rezultatul a fost absolut delicios.