Feeds:
Articole
Comentarii

UPDATE: Am avut 9 răspunsuri intrate în concurs. În ordinea numerelor de pe tricou:

  1. Audrey
  2. Roberts
  3. Elena Mustea
  4. Zerrro
  5. Cristina
  6. Alexandra R
  7. Andrei
  8. Adela Marincas
  9. Mihai Anca

Şi random ne spune să trimitem cartea către…..nr. 3: Elena Mustea. Felicitări şi lectură plăcută!

random

 

N-am mai organizat de multă vreme un concurs pe blog. Şi fiindcă am avut norocul să primesc două exemplare din cartea asta, am zis că unul trebuie dat mai departe. Dar întâi am citit romanul ca să mă asigur că e o carte frumoasă şi că merită scoasă la concurs.

Am citit păreri pro şi contra despre ea. Pentru unii povestea e prea uşurică, poate cu clişee de care s-au săturat (mitul librarului care trebuie să fie neapărat un singuratic şi inadaptat). Eu o ţin pe a mea: contează foarte mult ce stare ai când citeşti cartea şi în ce etapă a vieţii te aflii. Eu aveam nevoie de o lectură captivantă şi relaxantă care să echilibreze cărţile de non-ficţiune pe care le citesc aşa că pentru mine a fost perfectă.

A.J. Fikry deţine singura librărie de pe insula Alice. Vânzările lui cresc în sezonul turistic, vara, şi îi oferă suficient timp de citit în restul anului. Are preferinţe foarte specifice în materie de cărţi şi de aceea reprezentanţii editurilor care încearcă să promoveze noile titluri au mari bătăi de cap cu el. Viaţa lui A.J. e destul de tristă după moartea soţiei sale, Nic. Dar acest lucru se va schimba cu ajutorul Mayei, o fetiţă abandonată în librăria lui, pe care A.J. ajunge să o adopte. Cu toate că ghicisem la un moment dat finalul, cartea a avut câteva răsturnări de situaţie pe care nu le-am intuit. Mă aşteptam să fie o carte mult mai „liniştită”, să fie mai mult despre viaţa de zi cu zi din librărie, recomandări de cărţi. Dar atunci poate nu ar mai fi fost vorba de o „viaţă de poveste”🙂

Nu vreau să vă mai răpesc din plăcerea lecturii aşa că vă invit la concurs. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi lăsaţi un comentariu pe blog la acest articol în care să-mi spuneţi care a fost ultima carte citită care v-a captivat cu adevărat. Şi cu ocazia asta îmi mai măresc şi eu lista de lectură🙂 Aveţi timp până la finalul zilei de duminică, 21 august. Luni dimineaţa alegem câştigătorul cu ajutorul random.org şi trimitem cartea prin poştă (doar pe teritoriul României). Mult succes🙂

13912352_1336438826385320_440270512756314243_n

Nu v-am mai scris de ceva vreme de vreo reţetă nouă. Am câteva despre care vreau să scriu pe listă, dar sunt conştientă că ăsta nu e blog cu reţete, că nu mă pricep şi nu-mi place să fac poze cu mâncarea. Dar îmi place să vă împărtăşesc reţete nou descoperite sau încercate aşa că vă rog să-mi iertaţi pozele proaste şi explicaţiile inutile şi să înduraţi şi un articol despre mâncare.

Sunt mare fan supă cremă de câţiva ani. Ba chiar la birou ne cumpărăm des supă cremă la pahar🙂 de la un local foarte fain, Souper se numeşte (nu, nu m-am plătit să scriu despre ei:). Au cele mai geniale combinaţii şi jur că aş vrea să le aflu secretele.

Acasă nu fac foarte des supă cremă, mai mult când vreau ceva „special”. Azi aveam poftă de ceva cu mulţi morcovi şi ciuperci şi voiam să încerc o combinaţie mai interesantă.

Singurul dezavantaj a fost că nu aveam cantităţi prea mari la dispoziţie şi nu voiam să adaug mai mult de 3 cartofi mici mici ca să nu-i modific gustul.

Am folosit aşa: cam 300 g morcovi pe care i-am pus primii la fiert cu o lingură de vegeta. 250 g ciuperci champignon, o jumătate de dovlecel uitat prin frigider şi 3 cartofi mici, mici, adăugaţi ulterior când mi-am dat seama că nu o să ne iasă două porţii. Aşadar, pentru pofta inimii mele, aş fi dublat cel puţin cantităţile.

După ce au fiert bine am scurs o parte din apă (o torn prima dată într-un bol în caz că am nevoie să adaug atunci când mixez legumele) şi am pus mixerul în funcţiune. Aici e partea în care dacă vreţi mai puneţi sare, piper sau ce vă pică bine, puteţi pune şi un pic de smântână (eu am uitat), iar la final cireaşa de pe supa cremă: după ce am pus-o în cana din care mănânc, am tăiat bucăţele de brânză feta (data viitoare o să fie brânză de capră învelită în condimente) şi roşii uscate marinate în tot felul de uleiuri (de la Kaufland le-am luat de lângă măsline şi-s bestiale. Scumpe, dar bestiale:)

Totul trebuia servit cu crutoane, dar cum muream de foame şi Moxi era încă la lucru (el ia crutoane de la La Casa) eu am mâncat cu pâine (pe care nici nu am avut răbdare să o prăjesc).

Pozele sunt oribile, după cum am menţionat, dar gustul e foarte bun şi intră automat pe lista de mâncăruri pentru zile festive şi pentru dat lumea pe spate🙂

Later edit: am mai făcut în weekend o pâine cu usturoi şi am pus tot aşa feta cu roşii uscate. Awesomeness🙂

paine cu usturoi.jpg

 

M-am tot gândit dacă să scriu despre acest offf. Și am zis că de multe ori nu am curajul sau mi se pare că nu e locul meu să le explic oamenilor cum mă afectează modul în care utilizează anumite cuvinte. Așa că scriu aici ca să mă mai calmez și cine vrea să citească și să înțeleagă bine, cine crede că nu e mare lucru, la fel de bine.

Eu când aud cuvintele „retardatule”, ‘handicapatule”, mi se strânge inima și mă iau frisoanele. Uite, chiar postarea asta nu prea o să o pot reciti pentru că am scris cuvintele respective. Dar mi se pare că oamenii le folosesc mult prea ușor și nu își dau seama că nu-i rănesc neapărat pe cei cărora li se adresează, ci pe noi, ăștia care le auzim și le asociem cu o parte mai sensibilă din ființa noastră.

Să vă dau un exemplu. Aud pe stradă: „Aia a fost la noi în clasă da’ au dat-o afară că e retardată”. Mă întorc să văd despre cine e vorba. Era o fată cu sindrom Down. Cu altă ocazie, stăteam pe o bancă în parc și citeam. La mine a venit Ana, cam de vreo 10 anișori, m-a întrebat ce citesc și preț de vreo 10 minute mi-a povestit vrute și nevrute despre ea. La final, mi-a oferit cea mai caldă, mai sinceră și mai plină de zâmbete, îmbrățișare posibilă. Ana are sindrom Down. Cum să vă explic….atunci când ziceți cuvintele de mai sus, cele două imagini se suprapun în mintea mea. Și mă doare că Ana și orice persoană care suferă de o dizabilitate psihică sau fizică sau se confruntă cu orice alte probleme care o scoate din sfera a ceea ce numim „normal” sau „tipic”, trebuie privită atât de obtuz. E doar unul din multele exemple de care m-am lovit.

Știu că mulți dintre voi nu aveți poate cazuri în familie sau în cercul de prieteni. Știu că infrastructura nu ne permite să-i vedem mai des pe stradă și la evenimente ca să interacționăm cu ei, cu persoanele cu abilități diferite de ale noastre. Și știu că e ușor să arunci cu cuvinte și să crezi că nu e mare lucru.

Dar când vă simțiți furioși, vreți neapărat să vă faceți dreptate singuri, să vă răzbunați, când aveți un moment de „las’ că-i arat eu lui”, aduceți-vă aminte de un proverb: „ochi pentru ochi și o să rămânem toți orbi”.

Și dacă de cele mai multe ori îmi selectez viitoarele lecturi în funcție de ce mai citesc pe bloguri sau pe goodreads, se întâmplă și să fiu obsedată să aflu ce citesc oamenii în mijloacele de transport în comun. Am o listă întreagă într-un fișier pe telefon, cu titluri adunate în acest mod.

„Din inima Africii” e o carte pe care am descoperit-o pe tren acu-s câteva luni. Fata care o citea m-a lăsat să o răsfoiesc un pic🙂 și a ajuns pe „to read list”. Iar cei de la Libris au fost foarte drăguți ca de obicei și mi-au trimis cartea.

Cartea e despre cei 17 ani petrecuți de autoare în Kenya, în prioada 1914-1931. A locuit la o fermă și se ocupa de cultivarea boabelor de cafea, împreună cu soțul ei. Karen Blixen a venit în Africa din Danemarca, dintr-o familie nobilă. Chiar și după ce se desparte de soțul ei, continuă să locuiască în Kenya și să se ocupe singură de afacere. Din păcate, problemele economice o vor determina să vândă într-un final ferma și să se reîntoarcă în Europa. Dar cartea e despre anii frumoși pe care i-a petrecut alături de masai și de kikuyu (cel mai mare grup etnic din Kenya).

Mi-a fost un pic greu să citesc unele pasaje în care era clară perspectiva lui Karen de dominație a omului alb asupra triburilor africane. Sau despre modul în care sunt ucise cu nonșalanță animalele. Trebuia mereu să-mi amintesc de faptul că acțiunea se petrece acu-s 100 de ani și că asta era norma acceptată la acea vreme.

„Am avut un vecin colonist care în Anglia fusese medic. Odată, când soția unuia dintre servitorii mei se chinuia și era să moară în durerile facerii, iar eu nu puteam ajunge până la Nairobi din cauză că drumul era desfundat, i-am scris acestui vecin și l-am rugat să-mi facă un mare serviciu, venind și ajutând-o pe acea femeie. Amabil, a sosit pe o ploaie torențială, cu tunete și cu fulgere și, în ultimul moment, prin dibăcia lui, a salvat și femeia și copilul. Mai târziu, mi-a scris o scrisoare ca să-mi spună că, deși tratase la apelul meu de data aceasta un băștinaș, mă ruga să țin cont de faptul că nu putea lăsa să se mai repete asemenea lucruri pe viitor. Nutrea convingerea că aveam să fiu eu însumi de aceeași părere cu el, dacă mă informa că până atunci clientela lui fusese elita din Bournemouth.”

Cartea nu are structura unui roman cu o linie clară a evenimentelor. Mi s-a părut mai degrabă scrisă sub forma unui jurnal sau a unor scurte povestiri încropite din amintirile autoarei. Cu toate acestea, poate și datorită fascinației mele pentru Africa, mi s-a părut ușor de citit. Am înțeles că există și un film făcut după carte, extrem de apreciat. Eu una am rămas cu multe întrebări despre Karen Blixen, o femeie care a publicat și sub alte pseudonime și chiar a ajuns pe lista scurtă a premiului Nobel de câteva ori. Am început să caut și să citesc tot felul de articole despre ea ca să-mi potolesc curiozitatea. Pentru mine, faptul că-mi doresc să aflu cât mai multe despre autoare, să mai citesc și alte opere de-ale ei, e un semn bun🙂

din inima africii.jpg

M-am bucurat foarte mult să descopăr cartea asta, chiar dacă încă nu a fost tradusă în limba română. O găsiți pe site la elefant în limba engleză la un preț excelent deocamdată. M-am abținut până la final să recitesc pasaje din Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry sau să aflu mai multe despre cele două cărți, dar acuma pot să vă spun🙂 Am descoperit că au fost scrise în paralel. Ceea ce mi se pare fantastic, dar și foarte greu. După ce aruncați un ochi pe articolul despre prima carte, vă puteți întoarce aici ca să aflați că:

Acest volum este scris din perspectiva lui Queenie, fosta colegă a lui Harold, aflată pe patul de spital. Ea primește scrisoarea prin care Harold o anunță că va merge la ea pe jos și că trebuie să fie puternică și să-l aștepte.

Queenie decide să-i scrie lui Harold o lungă scrisoare în care să-i povestească un mare secret pe care l-a ținut ascuns în toți acești ani. Planul e ca Harold să primească scrisoarea și să o citească înainte de a intra să o vadă în salon.

Țin minte că la un moment dat lui Harold i s-au rupt pantofii de la așa de mult mers și că și i-a lipit cu scotch. În spital, Queenie are exact în acele momente probleme cu scrisul și trebuie să i se lipească pixul de mână ca să poată continua. Cred că există multe astfel de paralele între cărți și ar fi interesant de analizat.

Finalul…ah…finalul m-a dat peste cap. Queenie nu poate să vorbească deja de ceva vreme și tot încearcă să scrie și să termine scrisorile pentru când o să apară Harold. O nouă voluntară de la spital i-a propus încă de la început să o ajute și să bată la mașină notițele lui Queenie, pentru ca Harold să-i înțeleagă confesiunile. La momentul la care apare Harold, Queenie e deja extrem de slăbită și caută să vadă pe fața lui dacă a citit scrisorile și dacă a iertat-o. Simte că poate să plece împăcată de pe lumea asta și că o piatră grea i s-a luat de pe suflet.

Nu vă dau mai multe detalii, pentru că finalul chiar merită savurat de fiecare cititor în parte și cu siguranță o să vă dea de gândit, o să vă surprindă, poate o să vă enerveze și poate o să vă zguduie puțin. Eu vreo două zile am tot avut nevoie de oameni cărora să le povestesc despre cât de minunată a fost cartea și ce sfârșit interesant a avut.

queenie hennesy

Nu are rost să discutăm despre minusurile sistemului educaţional românesc. Intră şi iese cine poate, cu o diplomă sau mai multe, pe merit sau pe bani, pentru mine important e cu ce rămâne un copil după cei 12 ani de şcoală. Şi mă gândesc cu tristeţe le exemplul personal.

Când eram mică (5-6 ani), înainte să existe Cartoon Network şi alte canale prin cablu TV, reuşeam cumva să prindem, cam bruiat, Pro7. Canal german, care avea o emisiune pentru copii, un fel de Sesame Street, cu un câine pluşat care te învăţa tot felul de chestii. După o vreme înţelegeam tot ce zice. Ai mei erau miraţi că ştiam să număr în germană, ştiam expresii uzuale şi înţelegeam emisiunea. A trecut timpul, au venit desenele englezeşti şi m-am reorientat, uitând de Pro7.

Să revin la germană, limbă cu care am avut o relaţie mai zbuciumată. Am început din clasa a 5 a. Primul an a mers ok, mai ţineam minte chestii de la TV. Şi aici profesoarele se perindau din semestru în semestru, dar mai important, limba germană nu era specializarea lor. Nu ştiu cum se face, dar gramatica am „învăţat-o” cu profa de info, care ne preda şi germană şi care de fapt ne ducea în cabinetul de info şi jucam Super Mario. Noi, bucuroşi. Minţile noastre, creţe şi lipsite de gramatica germană.

Iadul a început în liceu. Eram doar o mână de copii care făcusem germană şi aveam ore separate. Când eşti într-o clasă cu încă 30 de copii mai ai şanse să scapi neascultat. Când sunteţi 7-8, profa are timp să vă asculte oră de oră pe toţi. Ceea ce se şi întâmpla. Deci, mintea mea: tabula rasa.

Prima oră ca să verifice câtă gramatică ştim: „Simona, la tablă. Conjugă verbul X”. Eu nimic.
5, treci la loc.

A doua oră: „Simona, la tablă! Pune la Acuzativ pronumele X.” Eu nimic. 6 Treci la loc.

Trecuse o săptămână de şcoală, eu aveam un 5 şi un 6 (a..ora de germană era dimineaţa de la 7 că doar atunci erau săli libere şi nu ni se suprapunea cu alte materii). Fiind la filologie, trebuia să dau bacul la oral din germană. M-am enervat şi m-am ambiţionat şi am tocit. Dap, nu am învăţat de plăcere, nu m-am gândit că o să-mi folosească vreodată. Uram germana, o uram pe profa (care după liceu s-a dovedit a fi chiar mişto, doar la clasă era oribilă) şi scopul meu era doar să iau note mari şi să trec cu bine de BAC.

A fost cea mai mare prostie. Da, ulterior am avut medii mari, doar 9 şi 10 la germană. Da, mi-am luat BAC-ul cu 10 pentru că m-a testat o incompetentă care ştia cam câtă germană ştiam şi eu. Dar în secunda în care am ieşit de la BAC am simţit cum efectiv pot să apăs un butonel imaginar şi să sterg toate informaţiile astea care îmi frustrau creierul şi care purtau amprenta strigătelor profesoarei, a jignirilor ei, a faptului că eram un copil de nota 5 la germană.

Am fost anul ăsta pentru prima dată în Germania. Şi mi-a plăcut la nebunie să aud din nou limba. Să-mi dau seama că mai ştiu cuvinte, fraze, că înţeleg un pic. Am ajuns acasă şi m-am pus să învăţ germana pe Duolingo (nu e reclamă, îi promovez gratuit pentru că sunt super). Relaxat, în ritmul meu, mi-am făcut până şi un vocabular în care îmi notez cuvintele. Metoda e una non-formală, nu se predă gramatica, totul e intuitiv. Dar după ce citesc informaţiile pentru fiecare lecţie şi încep exerciţiile îmi dau seama de conexiuni. Îmi place că greşesc de multe ori şi tocmai atunci îmi pică fisa: „Aaaa…era de fapt la acuzativ pentru că are terminaţia X.” Da, îmi permit să greşesc şi să învăţ din greşeli fără să fiu catalogată drept „un copil prost”.
2369885_700b
Îmi place foarte mult colecția asta de la Editura Litera, în care sunt promovați și traduși o mulțime de scriitori debutanți. Din titlu ai crede că romanul lui Emma Healey e un thriller sau un roman polițist, dar subiectul te ia prin surprindere și te dezarmează.
Maud este o bătrânică de aproape 90 de ani, care se luptă cu severe pierderi de memorie. Fiica ei își dă seama că nu o mai poate lăsa pe cont propriu și decide să o mute în casa ei. Cartea se concentrează mult pe obsesia lui Maud că prietena ei Elizabeth a dispărut fără urmă. Ținând cont că nu-și poate aduce aminte când a văzut-o ultima dată, dar găsește tot felul de bilețele pe care și le scrie în speranța de a continua căutările, Maud devine extrem de preocupată de dispariția prietenei sale.
Pe lângă aceste căutări din prezent, mintea lui Maud se concentrează și pe dispariția surorii sale Sukey. Asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar Maud trăiește intens toate amintirile care îi inundă mintea și îi împart existența între prezent și trecut.
Cartea mi-a plăcut foarte mult și m-a surprins să aflu că e un roman de debut. Stilul mi s-a părut foarte fluid, mai ales pentru a prezenta un subiect atât de delicat: lupta cu boli precum Alzheimer sau demența. E un roman care îți dă de gândit și te face să conștientizezi cât de fragili suntem.
elizabeth_a_disparut_de_emma_healey.jpg

La fel ca mulți dintre voi, m-am lăsat și eu purtată de val și pentru că era așa de multă tevatură în jurul filmului „Me before you”, am decis să citesc înainte cartea. Am găsit-o în engleză înainte să fie tradusă la noi și mă bucură mult acest lucru, pentru că altfel poate aș fi dat vina pe traducere pentru frazele ultra simpliste și superficialitatea stilului. Dar nu, e 100% modul lui Jojo Moyes de a scrie.

Inițial am pus cartea jos, m-am uitat cu dezgust la film și am vrut să uit și să nu scriu despre toate astea. Am tot observat laudele apărute pe net în partea asta de lume, dezbaterile apărute în societățile nițel mai adaptate la nevoile persoanelor cu dizabilități și am început să-mi pun câteva întrebări. De ce nimeni din jurul meu nu-și pune problema că această carte promovează un mesaj cam idiot: că din moment ce suferi un accident și depinzi de alții, viața ta nu mai poate avea sens? Mi-am răspuns destul de rapid la întrebare când am fost în Germania. În câteva zile am văzut peste tot persoane cu dizabilități: cărucioare care erau urcate în mașini speciale, persoane inclusiv cu dizabilități psihice care participau la un cocktail, includerea lor în turul ghidat, chiar dacă implica un efort suplimentar. Totul era așa de natural și de normal încât m-a frapat diferența. În România nu discutăm despre asta pentru că nu îi vedem. Stau închiși în case pentru că nimic nu e accesibilizat pentru nevoile lor. Așa că nu trebuie să ne surprindă că din cartea asta, tot ce au înțeles majoritatea românilor e că ooo, ce drăguț, e o poveste de dragoste, el nu poate trăi mizer într-un scaun cu rotile și e alegerea lui să se sinucidă (asistat). Nu am nimic cu alegerea lui. O înțeleg chiar și în cazul persoanelor care nu suferă de o dizabilitate sau o boală. Nu ne băgăm peste alegerile oamenilor. Dar să portretizezi un om într-un mod atât de superficial și să transmiți mesajul că gata, din moment ce acuma nu mai poate face surf, nu mai e macho, viața lui e 0, mi se pare grotesc. Să-i spună cineva și lui Stephen Hawking că i-a cam trecut termenul de garanție după standardele lui Jojo Moyes.
O altă dilemă cu care am rămas din cartea asta (din nou, e strict problema autoarei că a vrut să scrie despre acest topic, cu acest final etc. Nu mă interesează acțiunea, ci faptul că citim cărți și rămânem doar cu atât. Nu le dezbatem, nu ne punem întrebări, nu stârnesc ceva în noi, mai ales când e vorba de un astfel de subiect). Deci, revin la dilema mea. Fetița asta (de 26 de ani, foarte matură, după cum am mai citit pe niște bloguri), care e una din cele mai superficiale ființe descrise, se îndrăgostește de Will (personajul ajuns în scaun cu rotile, mega ultra bogat, care o învață despre filme și cărți. lol) și dintr-o dată se schimbă, își găsește aripi, vrea să evolueze, bla bla. Din nou, bravo ei, e super când vrem să fim mai buni pentru cei de lângă noi, dar nu ar fi fost mișto să nu fie așa clișeistică toată treaba? Adică să nu fie nevoie de un prinț care să o schimbe, să-i dea bani și oportunități?
Există numeroase cărți în care nu ești de acord cu deciziile personajelor, cu felul în care sunt portretizate, dar e minunat când găsești în ele măcar un personaj sau o perspectivă diferită. Aici totul a fost: oh săracul om care a dus o viață minunată, acuma e o legumă deci să-i respectăm decizia de a muri pentru că oricum nu mai are pentru ce trăi. Și o biata fată simpatică fără hobby-uri intr-o familie săracă, uite cum îl iubește și el îi lasă o grămadă de bani ca să exploreze lumea după moartea lui.
O să găsiți în carte și păreri de pe forumurile persoanelor cu dizabilități, dar totul mi se pare așa de superficial scris încât uiți de toate astea. Deci…ziceți-mi cei care ați citit ce ați înțeles voi din toată povestea asta.
9780143130154
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 163 de alți urmăritori