Feeds:
Articole
Comentarii

Istoria se repetă

Eu am alergie la extremismele de orice fel. Nu susțin niciun partid politic și sincer cred că există alternative mult mai viabile de organizare a societății, dar suntem mult prea adânciți în credințele și cultura formată în jurul nostru. Nu-mi place când se formează tabere de genul „noi vs ei”, dar nici când mi se zâmbeste ipocrit și mi se spune că „nu ne-am informat destul și nu suntem capabili să înțelegem” anumite lucruri. Bine că oamenii cu 10-12 clase care au ajuns în funcții sus-puse sunt mai răsăriți. Trecem peste toată furia adunată în aceste zile și ne raportăm un pic la un cadru mai amplu. La criza mondială de valori în care ne aflăm. La naționalismul care se ridică în tot mai multe țări și duce la discriminare, la închiderea granițelor. Mergeam pe drumul globalizării (cu problemele lui și cu minusurile de rigoare) și ne-am trezit tot mai obtuzi, mai răi, mai nepăsători.

Și mi se pare tot mai adevărată ipoteza că oamenii nu pot percepe istoria mai departe de ceea ce știu de la părinții și bunicii lor. Și cum suntem deja destul de departe de Cel De-al Doilea Război Mondial, încep să cred că lumea a uitat sau crede că e doar un scenariu de film ce s-a petrecut atunci. Ne credem prea democratici și cosmopoliți ca să repetăm aceleași greșeli.

O altă idee interesantă e cea că inevitabil de îndreptăm spre un nou dezastru. Ciuma de exemplu, a fost oribilă pentru un număr mare de oameni din Europa. Dar în urma ei au supraviețuit cei puternici, au existat noi locuri de muncă și societatea în ansamblu a avut de câștigat. O teorie care la nivel de individ e dureroasă, dar la nivel de societate arată un câștig. Se spune că vremurile grele creează indivizi puternici care caută soluții ingenioase și lucrează pentru a creea societăți libere și pașnice. Apoi, vremurile de pace aduc un fel de atrofiere a capacităților, oamenii se plafonează și sunt mult mai ușor de manipulat. Apar semne de dictatură, sărăcie, decădere, conflicte mondiale și din nou cei puternici rezistă și se reorganizează. Dacă ne uităm în istorie e o chestiune ciclică și din păcate nu suntem într-un moment tare prielnic. Și simt că vorbesc în gol ca de fiecare dată când menționez că singura soluție e educația de calitate. O educație care pune accent și pe cunoștințele lumii moderne și pe cunoașterea trecutului, dar mai ales pe gândirea critică, selecția unor valori puternice și empatie în interacțiunea cu ceilalți.

163df1069f73fa264695c69142063a7a

Nu știu ce de, dar de fiecare dată sunt fascinată de oamenii care decid să iasă complet din zona lor de confort și să-și schimbe viața radical. La fel de fascinată sunt de cei care decid să facă acest lucru în România rurală, mai ales dacă ei provin din țări mult mai dezvoltate ale Europei.

Arabella McIntyre-Brown este un astfel de exemplu pentru mine. La 50 de ani decide să-și vândă casa din Anglia și să se mute în satul Măgura, lângă Bran. Fără să cunoască prea bine limba, sistemul românesc cu toate hachițele lui, fără prea mulți oameni care să o poată ajuta. Dar până la urmă călătoria ei din ultimii ani și viața pe care și-a construit-o în Măgura se rezumă la oamenii potriviți pe care i-a întâlnit. Cu toate că este o fire destul de introvertită și preferă compania animalelor, cartea Arabellei dezvăluie cât de mult au ajutat-o vecinii și prietenii pe care și i-a făcut în România. De la achiziționarea dificilă a casei la reconstrucția ei, de la accidentul în care a fost implicată la internarea în spital deoarece era suspectă de Ebola. Arabella a avut mereu în preajmă persoane care să o ajute să se descurce și să ajungă să considere căsuța din Măgura ca pe un veritabil „acasă”.

Cartea Arabellei este plină de detalii din viața ei de zi cu zi, interacțiunea cu diferiți voluntari care o vizitează, relația cu vecinii sau cu oameni puțin mai oportuniști. Și nelipsitele povești despre pisicile și câini care s-au aciuat pe lângă mica ei gospodărie (un pic prea multe pentru gustul meu, dar au și ele un farmec aparte). Pe lângă detaliile despre noua ei viață, Arabella nu se sfiește să ne descrie și provocările de care a avut parte în Anglia, în special perioada dificilă de dinainte de a decide să se mute în Transilvania când a avut parte de un număr mare de decese în familie și a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Mi-a plăcut tare mult să o cunosc prin intermediul acestei cărți, mai ales pentru că își povestește și o parte din copilărie și am simțit că pot să-mi fac o imagine mai de ansamblu și să îi înțeleg mai bine deciziile. Cartea asta ne dezvăluie viața din România cu bune și cu rele, privită din perspectiva unui străin care se îndrăgostește pur și simplu de liniștea și frumusețea satului românesc.

Eu am primit-o de la Editura ALL și o puteți achiziționa direct de pe site-ul lor.

tn1_din_liverpool_in_carpati-c1

2017 a început frumos pentru mine din punct de vedere al cărților 🙂 Am reluat colaborarea cu Editura ALL și am primit deja primele două cărți pe care mi le-am ales. Am început cu Central Park, cea mai recentă carte a lui Guillaume Musso. Mi-era dor să citesc ceva de Musso pentru că întotdeauna mi-au plăcut twisturile de la finalul cărților. Cu excepția Fetei de hârtie care mi s-a părut un pic prea fantasy pentru gustul meu, celelalte romane mi-au oferit mereu o lectură antrenantă, perfectă pentru o zi de weekend.

Așa a fost și cu Central Park. Am citit-o în câteva ore, ba chiar am ars și o clătită din pricina ei 🙂 Eu m-am obișnuit cu stilul acestui autor și mă aștept ca finalul să fie total imprevizibil, dintr-un spectru total diferit de cum e scris restul cărții. Poate scade un pic din toată intensitatea pe care a avut-o acțiunea până în acel moment, dar e o rețetă cu care Musso se diferențiază de autorii care scriu cărți polițiste/thrillere.

Clătitus arsus

clatitus-arsus

Acțiunea romanului începe cu personajele principale aflate într-o situație inedită. Alice și Gabriel se trezesc pe o bancă în Central Park în New York, legați cu cătușe. Nu își aduc aminte cum au ajuns acolo și ce e și mai îngrijorător e faptul că, în urmă cu o seară, Alice se afla în Franța, iar Gabriel în Irlanda. Alice e polițist în Brigada de Criminalistică din Paris și a fost implicată în rezolvarea unor crime în serie. Gabriel e un cântăreț de jazz din Dublin sau cel puțin așa susține. Alice nu poate avea încredere în nimeni, dar trebuie să descâlcească misterul în care se află. Acțiunea se intensifică după primele 15-20 de pagini și am avut o grămadă de momente în care efectiv exclamam prin casă (sau ardeam clătite). Cei doi sunt o echipă perfectă și reușesc să găsească soluții inedite la provocările care apar pe parcursul acestei zile absolut copleșitoare. Mi-a plăcut mult stilul lui Musso pentru că a fost perfect pentru un roman de acțiune. Am reușit efectiv să-mi imaginez aproape toate scenele și simțeam mai mult că mă uit la un film. Singurul lucru pe care am să-l reproșez la această carte e un lucru legat de traducere. Cartea a fost tradusă direct din franceză în română și tind să cred că Musso a folosit în versiunea originală câteva cuvinte direct în engleză și traducătorul a preferat să le lase tot în engleză pentru că acțiunea se petrecea în State. Ar fi sunat mult mai natural traduse în română, dar asta probabil ține de gusturi/procedură etc.

Pentru mine a fost o lectură foarte interesantă și perfectă pentru o zi de sâmbătă. Mai am pe listă câteva cărți care promit să aibă finaluri complet neașteptate așa că aș zice că m-a obișuit Musso cu stilul ăsta 🙂

Cartea o găsiți în ediție cartonată pe site la Editura ALL și în librăriile online și offline 🙂

central-park_1_fullsize.jpg

Soluția Schopenhauer

Irvin D. Yalom este unul din autorii mei preferați. Și asta datorită faptului că în primul rând este psihoterapeut și în cărțile sale reușește să aducă multe elemente de psihologie și terapie pe care le explică pe înțelesul tuturor. În cărțile lui am găsit teme diverse, dar cea mai fascinantă mi s-a părut mereu tema morții și cum se confruntă diferite persoane cu conștientizarea faptului că nu mai au mult de trăit.

Știu că puteam să încep anul cu o lectură mai ușoară, dar i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită „Soluția Schopenhauer” pentru că deja citisem câteva cărți (biografii în special) care aveau ca temă centrală moartea sau un diagnostic fatal și am vrut neapărat să  revin la Yalom (citisem anterior o altă carte de-a sa „Privind soarele în față” și știam că voi găsi diverse abordări filosofice utile).

Julius este un psihoterapeut de succes, care află că nu mai are foarte mult de trăit din cauza cancerului. Privind retrospectiv la viața sa, își aduce aminte de câțiva foști pacienți pe care el consideră că nu i-a putut ajuta îndeajuns prin terapie și este curios ce fel de viață au avut până la urmă. Pe Phillip îl consideră într-un fel cel mai mare „dezastru” al carierei sale. Asta pentru că simte că nu au avut niciodată o conexiune adevărată, că Phillip era un om foarte distant, singuratic și cu o dependență de sex pe care nu reușea să o vindece. Julius îl contactează pe Phillip și află cu stupoare că acesta s-a reprofilat și dorește să ajungă psihoterapeut. Are nevoie însă de supervizarea unui profesionist. Julius acceptă acest lucru cu condiția ca mai întâi, Phillip să participe la sesiuni de terapie în grup, ca să-și dea seama dacă fostul său pacient este acum mai empatic, mai sociabil și dacă are calitățile necesare pentru a ajuta viitorii pacienți. Evoluția lui Phillip, dinamica grupului care participă la terapie, modul în care Julius ghidează discuțiile și mai ales modul în care pacienții răspund la aflarea veștilor despre sănătatea lui Julius, au fost prezentate impecabil de către autor. Ai cumva ocazia să fii martorul unor astfel de ședințe și să vezi cât de importante sunt anumite procese și întrebări. La început am avut impresia că lumea doar se va certa sau va povesti lucruri insignifiante la acel grup. Dar analiza modului în care sunt formulate unele afirmații, accentul pus pe identificarea sentimentelor, m-au făcut să înțeleg progresul grupului și să văd valoarea acestui gen de terapie. Nu la toate cărțile ajung la final să-mi pun întrebarea: „Ce am învățat din această carte?” Asta pentru că nu neapărat toate cărțile au accest scop. În schimb în acest caz, mi s-a părut o lectură foarte valoroasă și mi-a deschis apetitul pentru a relua căteva cărți de filosofie.

Partea interesantă e faptul că romanul e scris pe 2 planuri. În prezent avem grupul de terapie care se întâlnește o dată pe săptămână. Phillip susține că a reușit să se vindece și să evolueze datorită filosofiei lui Arthur Schopenhauer, așa că al doilea plan este reprezentat de întâmplări din viața acestuia și modul în care a fost creată opera sa. Schopenhauer n-a fost cea mai plăcută și sociabilă ființă din lumea asta, dimpotrivă. A avut relații problematice spre inexistente cu familia sa și grație unei mici moșteniri de la tatăl său, nu a fost nevoit să muncească niciodată.  Așa că a trăit singur, încercând să-și publice operele și insultând alți filosofi în ele 🙂

Cartea asta a fost cartea mea de autobus 🙂 Am în fiecare zi la mine o carte pe care o car în geantă. De obicei încerc să nu fie ceva foarte voluminos. „Soluția Schopenhauer” e o carte destul de mare, dar mi-a plăcut așa de mult să îmi încep diminețile cu grupul de terapie al lui Julius, încât nu a mai contat acest aspect 🙂

solutia-schopenhauer_1_fullsize

 

Sushi făcut acasă

Disclaimer: această rețetă nu se dorește a fi una făcută de bucătarii profesioniști, puteți să-i ziceți sarmale în foi de alge 🙂

Sushi face parte din categoria mâncărurilor pe care multă vreme nu le-am apreciat la adevărata lor valoare și de care acuma nu mă pot sătura. Da fapt, după cât sushi am mâncat zilele astea, cred că pot să fac liniștită o pauză 🙂

De prin septembrie voiam să încerc să fac sushi în casă, după ce am văzut diferite rețete pe internet și am început să adun ingrediente. Singura problemă e că nu găseam foi de nori (acele foi de alge în care se împachetează orezul). După Crăciun am mers la Cora și aveau. Așa că mi-am făcut provizii pentru tot anul cu foi de nori marca Blue Dragon.

De câteva luni am început să prepar ghimbir murat și să-l mănânc în loc de murături pentru că îmi place foarte muult. Iau 2 bucăți de ghimbir cât de cât drepte. Le curăț de coajă și le feliez cât mai subțire cu o ustensilă din aia de curățat cartofii. Oricum, ideea e să răzuiți sau să feliați cumva ghimbirul cât mai subțire. Apoi îl puneți într-o oală mică și acoperiți cu apă. Îl lăsați la fiert vreo 20 de minute. Eu l-am pus într-un borcănel din acela care se închide ermetic (vedeți în poză). Am preparat apoi sucul care vine pus peste el. Am folosit cantități egale de apă, oțet și zahăr. Cam o jumătate de cană sau o cană din fiecare (depinde cât de mare e borcanul). Le-am dat un clocot și am topit zahărul și apoi am turnat compoziția peste ghimbir. După ce s-a răcit un pic l-am pus la frigider. A doua zi deja se poate consuma.

Pentru sushi am luat un pachet de orez despre care zicea că e special pentru sushi, dar sunt convisă că iese și cu orez normal. Am spălat bine orezul și l-am fiert. Apoi l-am pus într-o caserolă mai lungă și am turnat peste el un sirop făcut din o lingură de ulei, 3 lg de zahăr și 100 ml oțet (de orez zic ei, de care am găsit am pus eu:) ) Acest sirop l-am pus să se încălzească  și când s-a topit zahărul l-am turnat peste orez și am amestecat bine. Acest sirop ajută orezul să stea apoi cuminte în foile de nori. Am lăsat orezul să se răcească bine și am tocat legumele. Noi nu suntem fani pește așa că am folosit doar legume. Pe Moxi l-a lovit inspirația și pe lângă tradiționalul sushi cu morcov, avocado sau castravete (sau combinații din toate), a vrut și sushi cu roșii cherry :))) Am tăiat legumele feliuțe lungi și subțiri. Am luat un covoraș din acela de bambus și l-am învelit în folie alimentară. Am pus foaia de nori într-un capăt și am pus orez pe ea cam pe 3/4 din suprafață. Pe prima foaie am pus prea mult orez și mi-a ieșit un rulou cam grăsun, dar așa învățăm 🙂 Am pus legumele și peste ele am pus niște brânză topită ca să le pot rula mai ușor și să se lege cumva de orez. Am rulat frumos foaia de nori și apoi am tăiat-o cu un cuțit curățat după fiecare felie în apă. Trebuie să fie umezit și curățat mereu ca să vă iasă rulourile frumoase. După prima foaie deja am prins mișcarea și totul a mers foarte repede. Mi-am cumpărat și pastă de wassabi, dar sincer l-am servit doar cu sos de soia și ghimbir murat. Am doar câteva poze pentru că era Ajunul Anului Nou și eram super grăbită cu pregătirile. Enjoy 🙂

UPDATE: Clip nou AICI 🙂

M-a prins începutul de an cu tradiționala răceală așa că de sub plapumă vă urez un An Nou cât mai bogat și plin de lecturi frumoase.

Am tot stat și m-am minunat cum de am reușit să-mi depășesc lejer în 2016 planul de a citi 100 de cărți, ținând cont că a fost un an super mega aglomerat. Dar asta mi-a dat o doză de nebunie și am decis că pe 2017 vreau să citesc 150 de cărți. Vedem ce iese. În plus, am decis să-mi setez o provocare pe 2 ani, ca să diversific un pic lecturile și să citesc o carte din fiecare țară (trișez un pic pentru că am pus deja în listă țările acoperite, deci până la final de 2018 trebuie să găsesc cărți din vreo 154 de țări 🙂 Sugestii/link-uri/pdf-uri sunt acceptate cu drag 🙂

Și pentru că la final de 2016 am făcut un top 5 cărți preferate și l-am pus pe Youtube și lumea m-a acceptat și fără editări, lumini fancy și cameră profi, am decis că o să încerc să mai fac mici filmulețe cu telefonul în care să vă povestesc despre cărțile care îmi plac.

Spor la citit să aveți și o listă de lecturi cât mai stufoasă 🙂

readingchallenge

Știu că ne prinde Crăciunul cu multe planuri de lecturi nefinalizate, dar am zis că neapărat trebuie să vă povestesc despre cartea asta. Una de 5 stele, în topul preferințelor mele din 2016. Le mulțumesc celor de la Libris care mi-au trimis un exemplar și sper ca această carte să ajungă pe listele voastre de lectură pentru că merită din plin. Antonio G. Iturbe a făcut o treabă minunată în a lua o poveste adevărată și a o transpune într-un roman de ficțiune, reușind totuși să-i păstreze nuanțele de veridicitate.

Dita are 14 ani și se află în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Pentru cei care nu sunt foarte familiarizați cu nivelul de tortură din lagărele naziste, vă pot spune că Auschwitz era o versiune „bună” și de multe ori era prezentat ca model pentru diferitele controale care apăreau. Clădirile din cărămidă și deținuți hrăniți un pic mai bine dădeau impresia că e un fel de tabără de muncă și nu un exterminator uman. Nu același lucru se poate spune și despre barăcile din lemn de la Birkenau, la câțiva kilometri depărtare. Dar să revenim la poveste. La Auschwitz, o mână de oameni i-au convins pe conducătorii lagărului să le dea voie să organizeze un fel de școală pentru copiii aflați acolo. Cu pretextul că astfel, părinții acestora vor munci mai cu spor, vor fi liniștiți, știind că cei mici se află într-un loc sigur și au activități specifice vârstei lor. Încă mă minunez că așa ceva a fost posibil, dar și mai mult mă minunez de curajul Ditei, care la doar 14 ani, a devenit bibliotecara acelui loc. Să nu vă imaginați o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului. Averea Ditei era formată din 8 cărți (una în rusă, una în franceză, una de matematică) și câteva cărți formate din oameni (adică oameni care știau pe de rost conținutul unor cărți). Dita trebuia să știe permanent unde sunt cărțile, să le ascundă în cazul unui control și să le păzească, înclusiv în buzunarele interioare ale hainelor. Un alt personaj absolut fascinant din roman este Fredy Hirsch, cel care se ocupă de organizarea activităților pentru copii și cel care a avut ideea organizării unui astfel de grup. Am fost absolut fascinată de el și de Dita, mai ales când am aflat că amândoi au existat în realitate și că toată nebunia pe care o credeam demnă de un film horror, a fost ceva palpabil pentru ei.

Știu că nu e în ton cu spiritul sărbătorilor, dar cred că avem mare nevoie de astfel de lecturi care să ne zguduie și să ne amintească de umanitatea din noi, care poate învinge și în cele mai teribile condiții.

bibliotecara-de-la-auschwitz

 

La Cluj e frig. Dar azi am avut parte şi de o ninsoare frumoasă şi de un strat alb de zăpadă depus la ceas de seară. Credeam că o să ajung repede acasă şi o să gătesc nişte paste, dar programul meu a fost schimbat rapid. Am câştigat, mulţumită celor de la Infotrafic, o invitaţie dublă la concertul lui Alessandro Safina. Ca majoritatea oamenilor, cred, îl cunoşteam datorită piese Luna, care a fost pe coloana sonoră din Clona. Deci mă aşteptam ca la concert, publicul să fie preponderent feminin şi la peste 40 de ani. Așa a fost 🙂 Alessandro Safina e un tenor care încearcă să aducă piesele clasice către o zonă mai comercială. E un fel de Andre Rieu cu voce. Chiar a pus versuri şi pe valsul lui Shostakovich pe care Rieu l-a făcut ultracelebru în ultimii ani. A avut şi versuri puse pe coloana sonoră din Naşul şi multe alte surprize pentru public. Ţinând cont că ştiam doar piesa Luna, credeam că o să fie momente în timpul concertului în care o să mă plictisesc puţin. Nu a fost cazul deloc. Orchestra Operei din Cluj m-a captivat complet. Să vezi un grup de vreo 30 de oameni care se sincronizează perfect pentru  a scoate sunetele alea divine e un spectacol în sine. Unul din momentele mele preferate a fost acela când Alessandro a coborât de pe scenă şi a lăsat doar orchestra să cânte unul din tangourile mele preferate – Libertango de Astor Piazolla. A fost superb. Ah…la fel de superb a fost şi dirijorul, un „puşti” de 25 de ani cu o energie debordantă. Alessandro mi s-a părut puţin stingher uneori. Are o voce foarte bună şi puternică şi se vede că poate cânta fără prea mult efort. În schimb nu am simţit prea mult suflet în cântece, doar multă tehnică şi repetiţie. Am apreciat în schimb efortul lui de a cânta în limba română. Surpriza serii a fost Loredana Groza, alături de care a cântat „Bună seara, iubite” şi la final câteva piese în italiană. Loredana a mai destins puţin atmosfera şi l-a ajutat la partea de interacţiune cu publicul. Per total, a fost un spectacol foarte bun şi mă bucur că am avut ocazia să-l ascult live. Cu ocazia asta mi-am amintit că la anul vine Andrea Bocelli şi că pe vremuri eram obsedată de grupul Il Divo pe care nu am avut ocazia să-i văd la Bucureşti. Mie îmi place când muzica clasică vine mai aproape de public 🙂

4f9614be5254985a44aaad7b866fd833