Feeds:
Articole
Comentarii

Bocitoarele de pe Facebook

Mă bucur de zilele în care nu apuc să intru pe Facebook mai ceva ca de vacanță. Mai demult îmi plăcea să verific ce postează lumea, să văd dacă mai sunt ceva concursuri cu bilete la teatru sau la film. În ultima vreme folosesc FB mai mult ca pe o unealtă de comunicare pentru asociație și da, uneori ca să pun poze dubioase din tren. Dar nu rezist psihic cu oamenii care se iau cu turma și refuză să digere informațiile, să le treacă prin filtrul personal.

A murit Gyuri Pascu. Dumnezeu să-l ierte. Eram chiar așa de mare fan încât dintr-o dată să pun piesă cu el? Să mă întreb „de ce doamne l-ai luat așa de tânăr?”. A doua zi mai moare un actor. De data asta la 80 de ani. C’ommon people. E o vârstă la care noi doar visăm. Jale pe internet. Dar nu se poate, ieri Gyuri, azi Papaiani, de ce se duc toate valorile țării. Really? De câte ori v-ați raportat la oamenii ăștia în ultimul an? Ați fost la vreo piesă, la un spectacol? Îi ascultați seara, în drum spre serviciu? Nu. V-ați gândit doar să nu pierdeți trenul jelitului pe Facebook. Măcar bocitoarele pe vremuri primeau un colac și un pahar de țuică drept pomană.
herd-sheep.jpg

Încerc să-mi dau seama unde se rupe firul logic la unii oameni. Cred că ei au anumite frustrări și orice ar citi sau asculta, simt nevoia să dea doar răspunsul care are legătură cu ce-i doare pe ei. Unii, au un discurs prestabilit: „să dea la copii săraci, mai bine contruia un spital etc”

Polemicile acestei săptămâni s-au învârtit între vreo 2 chestiuni de mare importanță națională în online.
1. Bitdefender a donat 100.000 de euro pentru achiziționarea Cumințeniei lui Brâncuși. Unii i-au felicitat și aplaudat, alții au luat furcile și topoarele virtuale și au trecut la un atac incredibil. „Mai bine dădeați la săraci, o să vină francezii să ne fure locurile de muncă (WTF….legătura logică ioc). Deci vii tu neica nimeni să-i zici la compania X unde să-și dea banii. Nu banii tăi. În fine….
2. Dana Nălbaru și Dragoș Bucur anunță că au scos-o pe Sofia din sistemul de învățământ românesc și trec la homeschooling. Sincer, eu cred că e the best decision ever. Au bani deci își permit să o ducă la tot felul de cursuri și ateliere faine, au orar flexibil, deci nici asta cu job-ul nu e o problema. Școlile umbrelă din UK și din SUA sunt acreditate și sigur au ales una bună. Când și dacă vrea să treacă iar la stat sau să dea BAC dă niște echivalări și se găsesc soluții. Chiar am citit mult pe tema asta și mi se pare super ok. Oameni care nici măcar nu cred că au citit articolul să înțeleagă cum e cu acreditarea și ce presupune home-schooling sau unschooling au început să comenteze. Că nu o să socializeze. Really? Dintre toți copiii din lume fix fata asta cu părinți celebri, care are acces la ateliere de scenaristică și te miri ce, nu o să socializeze? În fine. Ce m-a frapat a fost un comentariu misogin: „Dana să se mai machieze că are 30 de ani și arată ca de 50.” WTF? Femeia are 40 de ani (nu că ar conta) și arată super mișto. Și dacă decide sau nu să se machieze e fix treaba ei. Ce, nu mai e voie să ieși nemachiat pe stradă? E indecent? Ce legătură are asta cu subiectul?
Uff…gata..m-am mai liniștit. Am zis că decât să mă apuc să scriu pe FB sau să comentez, mai bine scriu aici pe îndelete. Plus că pe blog nu mă citește așa de multă lume și simt că e mai privat🙂
Si uite asa, pun și eu o poză care are doar un pic de-a face cu subiectul:
b8e8565699553e5d172b42dd518a3d2c

Nu aș putea să vă spun exact de ce i-am rugat pe cei de la Libris să-mi trimită cartea asta. Cert e că simțeam nevoia unei lecturi plăcute, de început de concediu (pe care îl previzionam ca fiind extrem de ocupat așa că am vrut să-mi încarc bateriile cu o carte bună). Și cum nu am mai citit de ceva vreme YA, am zis să încerc „Aristotel și Dante descoperă secretele universului”. M-a atras destul de mult și titlul cărții și numele personajelor, dar nu pot spune că am citit recenzii înainte și nu știam mare lucru nici despre autor, B.A. Saenz.

Și, cum se întâmplă în cazul cărților despre care ajung să scriu pe blog, cartea mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că mi se pare puțin utopică (nu știu câți părinți ar fi atât de relaxați și chiar încurajatori atunci când vine vorba de comunitatea LGBTQ) mi s-a părut o carte scrisă cu un fel de candoare aparte. Și stau și mă gândesc că aș recomanda-o adolescenților neapărat. De fapt, nu numai lor, dar probabil se identifică mai ușor cu unele elemente din carte.
Și ca să nu tot bat câmpii despre cât de mult mi-a plăcut, să vă spun puțin și despre poveste. Ari (Aristotel) este un băiat crescut într-un mediu destul de închis. Cu o familie cu numeroase secrete, un frate aflat în închisoare, un tată urmărit de fantomele trecutului și nu prea afectuos, Ari este un adolescent confuz care își pune constant întrebări. Prietenia lui cu Dante începe la piscină și în scurt timp cei doi devin de nedespărțit. Ambii au origini mexicane, dar fiecare are o perspectivă diferită asupra acestei moșteniri culturale. Lucrurile se complică în momentul în care Dante îi mărturisește lui Ari că s-a îndrăgostit de el. Ari e luat pe nepregătite și îi spune că pot fi doar prieteni. Urmează o perioadă destul de dureroasă pentru amândoi deoarece Dante este nevoit să se mute în Chicago și băieții nu se mai văd pentru o perioadă destul de lungă de timp. Ari încearcă să se refacă după un accident de mașină în care îi salvase viața lui Dante, învață să conducă și chiar își ia un job. Când Dante se întoarce, cei doi merg în deșert cu mașina și Ari acceptă să se sărute doar pentru a-și demonstra că nu are sentimente pentru Dante. Complicată situație cu puștii ăștia simpatici. Dar, cum-necum, cu toate problemele personale și întrebările existențiale pe care și le pun, cei doi reușesc să elucideze câteva mistere. Sincer, nu m-am așteptat cu soluția/dezvăluirea să vină de la părinții lui Ari, dar a fost un moment foarte fain din carte🙂
Mi-am dat seama că sunt multe romane YA foarte faine și după cartea asta am mai citit vreo două🙂 Îmi place să le citesc cumva și gândindu-mă la mine când eram adolescentă și cum m-ar fi influențat sau gândindu-mă la mesajele pe care cărțile de acest gen le transmit generației actuale. Chiar dacă e pe un subiect considerat tabu în România (comunitatea LGBTQ), cartea asta are o candoare care nu are cum să rănească sau să facă rău. Eu aș băga-o și în programa școlară la liceu la literatură universală contemporană.
Deci, dacă tot m-am apucat de citit cărți pentru adolescenți, ce alte romane YA îmi recomandați?
925712

Curierul

Eu propun ca toti curierii, mai ales cei care se ocupă și de livrări internaționale să facă un mic training de bază: continente, țări, eventual capitale.
-Unde trebuie trimis?
-In Tanzania.
-Asta e in UK?
-Nu, e in Africa.
Mai scrie adresa exact cum o aude, nu cum i-o dictam pe litere: ….Sivil…las’ că înțeleg ei oricum :))
-Deci Tanzania….asta e o țară, ca Germania, nu?
-Da, doar că e în Africa.
Bagă codul poștal greșit și-i dă doar Africa Centrală și Africa de Sud. Îi explic că astea-s țări diferite, nu e continentul, trebuie să reîncerce.
Nu se descurcă. El în sinea lui pare convins că nu există Tanzania asta. Îi iau pad-ul din mână și tastez. Evrika!…eu am dubii dacă a înțeles că Tanzania e pe continentul Africa sau în ceva țară Africa. Nu părea prea convins.
A doua zi mă sună o tipă să mă întrebe cum a fost experiența, ce notă i-aș da etc. I-am zis fără supărare că totul a fost ok cu excepția faptului că mi-am făcut singură AWB-ul ăla pe pad-ul curierului. Curierii își dau demisia pe capete în toate marile orașe. Traficul e oribil, mașinile cam vechi, colete multe și totuși…un pic de training unde ar încăpea între toate aceste probleme?
best-training-soccer-balls

UPDATE: Am avut 9 răspunsuri intrate în concurs. În ordinea numerelor de pe tricou:

  1. Audrey
  2. Roberts
  3. Elena Mustea
  4. Zerrro
  5. Cristina
  6. Alexandra R
  7. Andrei
  8. Adela Marincas
  9. Mihai Anca

Şi random ne spune să trimitem cartea către…..nr. 3: Elena Mustea. Felicitări şi lectură plăcută!

random

 

N-am mai organizat de multă vreme un concurs pe blog. Şi fiindcă am avut norocul să primesc două exemplare din cartea asta, am zis că unul trebuie dat mai departe. Dar întâi am citit romanul ca să mă asigur că e o carte frumoasă şi că merită scoasă la concurs.

Am citit păreri pro şi contra despre ea. Pentru unii povestea e prea uşurică, poate cu clişee de care s-au săturat (mitul librarului care trebuie să fie neapărat un singuratic şi inadaptat). Eu o ţin pe a mea: contează foarte mult ce stare ai când citeşti cartea şi în ce etapă a vieţii te aflii. Eu aveam nevoie de o lectură captivantă şi relaxantă care să echilibreze cărţile de non-ficţiune pe care le citesc aşa că pentru mine a fost perfectă.

A.J. Fikry deţine singura librărie de pe insula Alice. Vânzările lui cresc în sezonul turistic, vara, şi îi oferă suficient timp de citit în restul anului. Are preferinţe foarte specifice în materie de cărţi şi de aceea reprezentanţii editurilor care încearcă să promoveze noile titluri au mari bătăi de cap cu el. Viaţa lui A.J. e destul de tristă după moartea soţiei sale, Nic. Dar acest lucru se va schimba cu ajutorul Mayei, o fetiţă abandonată în librăria lui, pe care A.J. ajunge să o adopte. Cu toate că ghicisem la un moment dat finalul, cartea a avut câteva răsturnări de situaţie pe care nu le-am intuit. Mă aşteptam să fie o carte mult mai „liniştită”, să fie mai mult despre viaţa de zi cu zi din librărie, recomandări de cărţi. Dar atunci poate nu ar mai fi fost vorba de o „viaţă de poveste”🙂

Nu vreau să vă mai răpesc din plăcerea lecturii aşa că vă invit la concurs. Tot ce trebuie să faceţi este să-mi lăsaţi un comentariu pe blog la acest articol în care să-mi spuneţi care a fost ultima carte citită care v-a captivat cu adevărat. Şi cu ocazia asta îmi mai măresc şi eu lista de lectură🙂 Aveţi timp până la finalul zilei de duminică, 21 august. Luni dimineaţa alegem câştigătorul cu ajutorul random.org şi trimitem cartea prin poştă (doar pe teritoriul României). Mult succes🙂

13912352_1336438826385320_440270512756314243_n

Nu v-am mai scris de ceva vreme de vreo reţetă nouă. Am câteva despre care vreau să scriu pe listă, dar sunt conştientă că ăsta nu e blog cu reţete, că nu mă pricep şi nu-mi place să fac poze cu mâncarea. Dar îmi place să vă împărtăşesc reţete nou descoperite sau încercate aşa că vă rog să-mi iertaţi pozele proaste şi explicaţiile inutile şi să înduraţi şi un articol despre mâncare.

Sunt mare fan supă cremă de câţiva ani. Ba chiar la birou ne cumpărăm des supă cremă la pahar🙂 de la un local foarte fain, Souper se numeşte (nu, nu m-am plătit să scriu despre ei:). Au cele mai geniale combinaţii şi jur că aş vrea să le aflu secretele.

Acasă nu fac foarte des supă cremă, mai mult când vreau ceva „special”. Azi aveam poftă de ceva cu mulţi morcovi şi ciuperci şi voiam să încerc o combinaţie mai interesantă.

Singurul dezavantaj a fost că nu aveam cantităţi prea mari la dispoziţie şi nu voiam să adaug mai mult de 3 cartofi mici mici ca să nu-i modific gustul.

Am folosit aşa: cam 300 g morcovi pe care i-am pus primii la fiert cu o lingură de vegeta. 250 g ciuperci champignon, o jumătate de dovlecel uitat prin frigider şi 3 cartofi mici, mici, adăugaţi ulterior când mi-am dat seama că nu o să ne iasă două porţii. Aşadar, pentru pofta inimii mele, aş fi dublat cel puţin cantităţile.

După ce au fiert bine am scurs o parte din apă (o torn prima dată într-un bol în caz că am nevoie să adaug atunci când mixez legumele) şi am pus mixerul în funcţiune. Aici e partea în care dacă vreţi mai puneţi sare, piper sau ce vă pică bine, puteţi pune şi un pic de smântână (eu am uitat), iar la final cireaşa de pe supa cremă: după ce am pus-o în cana din care mănânc, am tăiat bucăţele de brânză feta (data viitoare o să fie brânză de capră învelită în condimente) şi roşii uscate marinate în tot felul de uleiuri (de la Kaufland le-am luat de lângă măsline şi-s bestiale. Scumpe, dar bestiale:)

Totul trebuia servit cu crutoane, dar cum muream de foame şi Moxi era încă la lucru (el ia crutoane de la La Casa) eu am mâncat cu pâine (pe care nici nu am avut răbdare să o prăjesc).

Pozele sunt oribile, după cum am menţionat, dar gustul e foarte bun şi intră automat pe lista de mâncăruri pentru zile festive şi pentru dat lumea pe spate🙂

Later edit: am mai făcut în weekend o pâine cu usturoi şi am pus tot aşa feta cu roşii uscate. Awesomeness🙂

paine cu usturoi.jpg

 

M-am tot gândit dacă să scriu despre acest offf. Și am zis că de multe ori nu am curajul sau mi se pare că nu e locul meu să le explic oamenilor cum mă afectează modul în care utilizează anumite cuvinte. Așa că scriu aici ca să mă mai calmez și cine vrea să citească și să înțeleagă bine, cine crede că nu e mare lucru, la fel de bine.

Eu când aud cuvintele „retardatule”, ‘handicapatule”, mi se strânge inima și mă iau frisoanele. Uite, chiar postarea asta nu prea o să o pot reciti pentru că am scris cuvintele respective. Dar mi se pare că oamenii le folosesc mult prea ușor și nu își dau seama că nu-i rănesc neapărat pe cei cărora li se adresează, ci pe noi, ăștia care le auzim și le asociem cu o parte mai sensibilă din ființa noastră.

Să vă dau un exemplu. Aud pe stradă: „Aia a fost la noi în clasă da’ au dat-o afară că e retardată”. Mă întorc să văd despre cine e vorba. Era o fată cu sindrom Down. Cu altă ocazie, stăteam pe o bancă în parc și citeam. La mine a venit Ana, cam de vreo 10 anișori, m-a întrebat ce citesc și preț de vreo 10 minute mi-a povestit vrute și nevrute despre ea. La final, mi-a oferit cea mai caldă, mai sinceră și mai plină de zâmbete, îmbrățișare posibilă. Ana are sindrom Down. Cum să vă explic….atunci când ziceți cuvintele de mai sus, cele două imagini se suprapun în mintea mea. Și mă doare că Ana și orice persoană care suferă de o dizabilitate psihică sau fizică sau se confruntă cu orice alte probleme care o scoate din sfera a ceea ce numim „normal” sau „tipic”, trebuie privită atât de obtuz. E doar unul din multele exemple de care m-am lovit.

Știu că mulți dintre voi nu aveți poate cazuri în familie sau în cercul de prieteni. Știu că infrastructura nu ne permite să-i vedem mai des pe stradă și la evenimente ca să interacționăm cu ei, cu persoanele cu abilități diferite de ale noastre. Și știu că e ușor să arunci cu cuvinte și să crezi că nu e mare lucru.

Dar când vă simțiți furioși, vreți neapărat să vă faceți dreptate singuri, să vă răzbunați, când aveți un moment de „las’ că-i arat eu lui”, aduceți-vă aminte de un proverb: „ochi pentru ochi și o să rămânem toți orbi”.

Și dacă de cele mai multe ori îmi selectez viitoarele lecturi în funcție de ce mai citesc pe bloguri sau pe goodreads, se întâmplă și să fiu obsedată să aflu ce citesc oamenii în mijloacele de transport în comun. Am o listă întreagă într-un fișier pe telefon, cu titluri adunate în acest mod.

„Din inima Africii” e o carte pe care am descoperit-o pe tren acu-s câteva luni. Fata care o citea m-a lăsat să o răsfoiesc un pic🙂 și a ajuns pe „to read list”. Iar cei de la Libris au fost foarte drăguți ca de obicei și mi-au trimis cartea.

Cartea e despre cei 17 ani petrecuți de autoare în Kenya, în prioada 1914-1931. A locuit la o fermă și se ocupa de cultivarea boabelor de cafea, împreună cu soțul ei. Karen Blixen a venit în Africa din Danemarca, dintr-o familie nobilă. Chiar și după ce se desparte de soțul ei, continuă să locuiască în Kenya și să se ocupe singură de afacere. Din păcate, problemele economice o vor determina să vândă într-un final ferma și să se reîntoarcă în Europa. Dar cartea e despre anii frumoși pe care i-a petrecut alături de masai și de kikuyu (cel mai mare grup etnic din Kenya).

Mi-a fost un pic greu să citesc unele pasaje în care era clară perspectiva lui Karen de dominație a omului alb asupra triburilor africane. Sau despre modul în care sunt ucise cu nonșalanță animalele. Trebuia mereu să-mi amintesc de faptul că acțiunea se petrece acu-s 100 de ani și că asta era norma acceptată la acea vreme.

„Am avut un vecin colonist care în Anglia fusese medic. Odată, când soția unuia dintre servitorii mei se chinuia și era să moară în durerile facerii, iar eu nu puteam ajunge până la Nairobi din cauză că drumul era desfundat, i-am scris acestui vecin și l-am rugat să-mi facă un mare serviciu, venind și ajutând-o pe acea femeie. Amabil, a sosit pe o ploaie torențială, cu tunete și cu fulgere și, în ultimul moment, prin dibăcia lui, a salvat și femeia și copilul. Mai târziu, mi-a scris o scrisoare ca să-mi spună că, deși tratase la apelul meu de data aceasta un băștinaș, mă ruga să țin cont de faptul că nu putea lăsa să se mai repete asemenea lucruri pe viitor. Nutrea convingerea că aveam să fiu eu însumi de aceeași părere cu el, dacă mă informa că până atunci clientela lui fusese elita din Bournemouth.”

Cartea nu are structura unui roman cu o linie clară a evenimentelor. Mi s-a părut mai degrabă scrisă sub forma unui jurnal sau a unor scurte povestiri încropite din amintirile autoarei. Cu toate acestea, poate și datorită fascinației mele pentru Africa, mi s-a părut ușor de citit. Am înțeles că există și un film făcut după carte, extrem de apreciat. Eu una am rămas cu multe întrebări despre Karen Blixen, o femeie care a publicat și sub alte pseudonime și chiar a ajuns pe lista scurtă a premiului Nobel de câteva ori. Am început să caut și să citesc tot felul de articole despre ea ca să-mi potolesc curiozitatea. Pentru mine, faptul că-mi doresc să aflu cât mai multe despre autoare, să mai citesc și alte opere de-ale ei, e un semn bun🙂

din inima africii.jpg